Apa Exact Quotes

ar rezuma fără rest l a un flux continuu de senzaţii şi nici o cunoaştere bazată pe concept, pe regulă, pe cauzalitate nu a r fi c u putinţă. Pentru c a s ă s e poată explica existenţa ştiinţei, p entru ca o înţelegere raţională a lumi i s ă fie l e g i t imă - crede Aristotel, pr in urmare -, pentru c a nu orice opinie şi orice închipuire s ă fie la fel de valabile ş i de egal îndreptăţite la numele de "adevăr", trebuie să existe Fiinţă. Numai că aici apar două probleme: 1) Cum se poate demon­ stra existenţa Fiinţei ? 2 ) Ş i unde anume, în cuprinsul realităţii, se regăseşte efectiv F i i nţ a ? Există Fiinţă ? Aristotel ştie însă că nu poate demonstra ca atare existenţa Fiinţei. Totuşi, el crede că poate respinge eficient afirmaţiile celor care îi contestă existenţa. Mai întâi, el presupune, în Cartea Gamma - ceea ce nu este deloc absolut evident, dar era aproape o evidenţă p e ntru filozofia antică -, c ă realitatea interioară, a reprezentărilor mentale, corespunde structural realităţii exte­ rioare, "obi e c t ive " . Cu a l t e cuvinte, dacă lumea e s t e de tip heraclitic, în curgere continuă, lipsită de orice constanţă - adică lipsită de Fiinţă -, şi lumea mentală va fi l a fel de inconstantă, contradictorie, trăsătură proprie - zice Aristotel - viziunii relativiste şi iraţio­ naliste a lui Protagoras. Acesta suprimase distincţia dintre apa­ renţă şi esenţă, dintre intrinsec ş i contextual, sau, de fapt, redusese totul la aparenţă şi la relaţie (în chipul postmodernilor de azi), exact l a fel după cum anumiţi filozofi ai na tur i i e l iminaseră r epausul ş i s t abi l i t atea, păstrând numa i m i ş carea. Rezultatul ar fi că nu s - a r mai putea face, în mod consistent, afirmaţii adevărate sau false despre un anumit lucru : falsul s-ar metamorfoza îndată în adevăr, adevărul ar deveni fals, în funcţie de perspectivă şi de dorinţa celui care j u d ecă : celebra sentinţă a lui Protagoras : "omul este măsura tuturor luc ru r i l o r " , este interpretată de Aristotel ( c a şi de Platon) în cheie pur relati­ vistă: adevărul ş i falsul se pot afirma concomitent despre acelaşi

Cînd lăsai o găleată în fîntînă să scoți apă, cineva necunoscut lăsa o găleată spre tine ca să scoată cine știe ce, către acea interfață foarte dură care era suprafața apei și care se făcea brusc țăndări sau cuvinte. Iar pentru a scoate o găleată cu apă lăsai găleata să intre doar pînă se scufunda complet, în loc s-o lași nesfîrșit de jos, ca să scoți apă de la fundul imprevizibil al fîntînii, crezînd pesemne că apa e aceeași pe toată adîncimea ei, iar nu apă din ce în ce mai veche. Poate pentru că și în tine neclaritatea cobora numai pînă îi înțelegeai forma și se retrăgea fără să fi coborît pînă la capăt, unde poate că n-ai fi găsit de altfel decît exact, exact aceeași uimire în povești din ce în ce mai vechi.

Când apa fierbe, nu vezi clar. Trebuie să ai răbdare să se liniștească. Într-un timp de... nu mai e tulbure și începe să fie clară. Strângem multe în viață, din orgoliu, din frustrări, din imaturitate, din lipsă de înțelepciune, dar toate la un moment dat se lasă pe fundul vasului, apa rămâne apă și se arată drumul. Trebuie doar să ai răbdare. Nimic nu se întâmplă mai devreme sau mai târziu. Toate se întâmplă exact atunci când trebuie. Timpul lui Dumnezeu nu coincide mereu cu ceea ce așteptăm noi de la timp. Timpul lui Dumnezeu este timpul în care natura își are rostul ei și în care rostogolirea sufletului se face fără efort. Când ajungi să simți fericirea dăruind, nu primind, începi să trăiești fericirea matură, profundă. Iubirea începe abia atunci când fericirea celuilalt devine fericirea ta.