“
Și tot ceea ce nu era ea, care n-o privea pe ea, tot restul lumii, lucrul, arta, familia, prietenii, munții, celelalte femei și mii și mii de alte femei foarte frumoase, ba chiar mult mai frumoase și mai senzuale decât ea, de ele nu-i mai păsa, să se-aleagă praful, acea suferință insuportabilă doar ea, Laide, putea s-o vindece și nu era măcar nevoie să se lase posedată ori să fie deosebit de amabilă, era de-ajuns să fie cu el, alături de el, să-i vorbească și măcar din obligație să țină cont de existența lui fie și pentru câteva minute, doar în aceste foarte scurte pauze petrecute din când în când care durau cât o răsuflare, numai atunci își afla liniștea. Arsura din dreptul sternului contenesc, Antonio se regăsea pe sine, interesul lui pentru viață și muncă începea din nou să aibă un sens, universul poetic căruia îi dedicase viața începea din nou să-și reverse străvechea-i vrajă și o indescriptibilă bucurie se răspândea în întreaga-i ființă. Știa, este adevărat, că peste puțin ea o să plece și aproape îndată îl va măcina din nou nefericirea, știa că după aceea va fi și mai rău, nu contează, senzația de eliberare era totală și atât de minunată încât pentru moment nu se mai gândea la altceva.
”
”