Alta Quotes

I saw the prince when I was in Os Alta,” said Ekaterina. “He’s not bad looking.” “Not bad looking?” said another voice. “He’s damnably handsome.” Luchenko scowled. “Since when—” “Brave in battle, smart as a whip.” Now the voice seemed to be coming from above us. Luchenko craned his neck, peering into the trees. “An excellent dancer,” said the voice. “Oh, and an even better shot.” “Who—” Luchenko never got to finish. A blast rang out, and a tiny black hole appeared between his eyes. I gasped. “Imposs—” “Don’t say it,” muttered Mal.

Well,' the Goddess said, 'your heart didn't heal straight the last time it broke. So we'll break it again and reset it so it heals straight this time.

O Senhor Valéry era pequenino, mas dava muitos saltos. Ele explicava: -Sou igual às pessoas altas só que por menos tempo.

Then I realize from the hollow sound of her gun's click that her gun isn't loaded. Apparently she just wants to slap me around with it. The Girl doesn't move her gun away. "How old are you?" "Fifteen." "That's better." The Girl lowers her gun a little. "Time for a few confessions.Were you responsible for the break-in at the Arcadia bank?" The ten-second place. "Yes." "Then you must be responsible for stealing sixteen thousand five hundred Notes from there as well." "You got that right." "Were you responsible for vandalizing the Department of Intra-Defense two years ago, and destroying the engines of two warfront airships?" "Yes." "Did you set fire to a series of ten F-472 fighter jets parked at the Burbank air force base right before they were to head out to the warfront?" "I'm kinda proud of that one." "Did assault a cadet standing guard at the edge of the Alta sector's quarantine zone?" "I tied him up and delivered food to some quarantined families.Bite me.

cand simti ca s-a terminat,nu accepta virgula.Pune punct si da-ti alta sansa.

Para ser grande, sê inteiro: nada Teu exagera ou exclui. Sê todo em cada coisa. Põe quanto és No mínimo que fazes. Assim em cada coisa a Lua toda Brilha, porque alta vive.

Que los besos no son contratos y los regalos no son promesas, y uno empieza a aceptar sus derrotas con la cabeza alta y los ojos abiertos, y uno aprende a construir todos sus caminos en el hoy, porque el terreno de mañana es demasiado inseguro para planes...y los frutos tienen una forma de caerse en la mitad. Y después de un tiempo uno aprende que si es demasiado, hasta el calor del sol quema. Así que uno planta su propio jardín y decora su propia alma, en lugar de esperar a que alguien le traiga flores.

Truth and trust are the means by which civilization holds off barbarism.

One day,' Orest said, looking at him comically, 'you will say something that is less than practical and sensible, something that is driven by no forethought and nothing but passion, and I will probably collapse with shock.

E atat de dificil sa fii si sensibila, si mandra. Ca sa nu suferi trebuie sa fii sau una, sau alta. Nu, in orice caz, si una, si alta.

Eres como yo. Dices las cosas que pienso pero nunca digo en voz alta. Lees los libros que leo. Amas la poesía que yo amo. Me haces reír con tus canciones ridículas y la forma en que lo ves todo. Siento como si pudieras mirar dentro de mí y ver todos los lugares en los que soy extraña o inusual y adaptas tu corazón alrededor de ellos porque eres extraño e inusual de la misma forma. Somos lo mismo.

Yo te he nombrado reina. Hay más altas que tú, más altas. Hay más puras que tú, más puras. Hay más bellas que tú, hay más bellas. Pero tú eres la reina. Cuando vas por las calles nadie te reconoce. Nadie ve tú corona de cristal, nadie mira la alfombra de oro rojo que pisas cuando pasas, la alfombra que no existe. Y cuando asomas suenan todos los ríos en mi cuerpo, sacuden el cielo las campanas, y un himno llena el mundo Sóló tú y yo, sóló tú y yo, amor mío, lo escuchamos.

You wanted to wear the second amplifier. You have it. You want to go to Os Alta? Fine, we'll go. You say you need the firebird. I'll find a way to get it for you. But when all this is over, Alina, I wonder if you'll still want me.

Para ser grande, sê inteiro: nada Teu exagera ou exclui. Sê todo em cada coisa. Põe quanto és No mínimo que fazes. Assim em cada lago a lua toda Brilha, porque alta vive.

Dar te întreb eu acum: de ce totul trebuie trăit? De ce totul trebuie consumat? N-ajunge că sîntem siliți să mîncăm? Trebuie să ne mîncăm și sufletele? Unde scrie asta? Adică cum, nu putem păstra în sufletul nostru și lucruri netrăite? Trebuie neapărat să înghițim tot ce e pe lume? De ce? Ca să avem pe urmă ce vărsa în mormîntul în care o să fim băgați? E o veche întrebare a mea la care rămîn..Am iubit o fată! Nu-mi ajunge? De ce trebuie alta? Și acum ascultă: Am vrut o dată să schimb lumea! Nu-mi ajunge? De ce trebuie s-o iau de la cap și să merg pînă în pînzele albe?

-Porque é que, no silêncio da noite, nos assusta falar em voz alta? Nunca fizeste essa experiência? (...) Era preciso fazê-la. Mergulhados no silêncio nocturno, sentimo-nos não existir.

La educación es, tal vez, la forma más alta de buscar a Dios.

Quem nunca sofreu por amor nunca aprenderá a amar. Amar é o terror de perder o outro, é o medo do silêncio e do quarto deserto, de tudo o que se pensa sem puder falar, do que se murmura a sós sem ter a quem dizer em voz alta. É preciso sentir esse terror para saber o que é amar. E, quando enfim tudo desaba, quando o outro partiu e deixou atrás de si o silêncio e o quarto deserto por entre os escombros e a humilhação de uma felicidade desfeita, resta o orgulho de saber que se amou.

Non badavo granché a tematiche o felicità di stile, e saltavo le descrizioni minute di tempo atmosferico, paesaggi e interni. Volevo personaggi in cui potessi credere, e volevo provare curiosità per ciò che avrebbero vissuto. […] Romanzi a sensazione, alta letteratura e tutto ciò che stava nel mezzo: a ognuno riservavo lo stesso rude trattamento.

APRENDIENDO Después de un tiempo, uno aprende la sutil diferencia entre sostener una mano y encadenar un alma, y uno aprende que el amor no significa acostarse y una compañía no significa seguridad, y uno empieza a aprender... Que los besos no son contratos y los regalos no son promesas, y uno empieza a aceptar sus derrotas con la cabeza alta y los ojos abiertos, y uno aprende a construir todos sus caminos en el hoy, porque el terreno de mañana es demasiado inseguro para planes...y los futuros tienen una forma de caerse en la mitad. Y después de un tiempo uno aprende que si es demasiado, hasta el calor del sol quema. Así que uno planta su propio jardín y decora su propia alma, en lugar de esperar a que alguien le traiga flores. Y uno aprende que realmente puede aguantar, que uno realmente es fuerte, que uno realmente vale, y uno aprende y aprende... y con cada día uno aprende. Con el tiempo aprendes que estar con alguien porque te ofrece un buen futuro, significa que tarde o temprano querrás volver a tu pasado. Con el tiempo comprendes que sólo quien es capaz de amarte con tus defectos, sin pretender cambiarte, puede brindarte toda la felicidad que deseas. Con el tiempo te das cuenta de que si estás al lado de esa persona sólo por acompañar tu soledad, irremediablemente acabarás no deseando volver a verla. Con el tiempo entiendes que los verdaderos amigos son contados, y que el que no lucha por ellos tarde o temprano se verá rodeado sólo de amistades falsas. Con el tiempo aprendes que las palabras dichas en un momento de ira pueden seguir lastimando a quien heriste, durante toda la vida. Con el tiempo aprendes que disculpar cualquiera lo hace, pero perdonar es sólo de almas grandes. Con el tiempo comprendes que si has herido a un amigo duramente, muy probablemente la amistad jamás volverá a ser igual. Con el tiempo te das cuenta que aunque seas feliz con tus amigos, algún día llorarás por aquellos! que dejaste ir. Con el tiempo te das cuenta de que cada experiencia vivida con cada persona es irrepetible. Con el tiempo te das cuenta de que el que humilla o desprecia a un ser humano, tarde o temprano sufrirá las mismas humillaciones o desprecios multiplicados al cuadrado. Con el tiempo aprendes a construir todos tus caminos en el hoy, porque el terreno del mañana es demasiado incierto para hacer planes. Con el tiempo comprendes que apresurar las cosas o forzarlas a que pasen ocasionará que al final no sean como esperabas. Con el tiempo te das cuenta de que en realidad lo mejor no era el futuro, sino el momento que estabas viviendo justo en ese instante. Con el tiempo verás que aunque seas feliz con los que están a tu lado,añorarás terriblemente a los que ayer estaban contigo y ahora se han marchado. Con el tiempo aprenderás que intentar perdonar o pedir perdón, decir que amas, decir que extrañas, decir que necesitas, decir que quieres ser amigo, ante una tumba, ya no tiene ningún sentido. Pero desafortunadamente, solo con el tiempo...

Hay personas que tratan de ser altas cortando la cabeza a los demàs Sri Yukteswar

De ce v-am inttalnit pe dumneavoastra si nu pe alta? De ce dumneavoastra a trebuit sa ma intalniti pe mine si nu pe altcineva?

Da mio padre avevo imparato, molto tempo dopo avere smesso di seguirlo sui sentieri, che in certe vite esistono montagne a cui non è possibile tornare. Che nelle vite come la mia e la sua non si può tornare alla montagna che sta al centro di tutte le altre, e all'inizio della propria storia. E che non resta che vagare per le otto montagne per chi, come noi, sulla prima e più alta ha perso un amico.

DINU: Cine poate să ştie ? Vă daţi seama ce rol joacă întâmplarea în viaţa unui om? ANDA: Nu înţeleg. Ce întâmplare? DINU: Chiar asta pe care o trăim! De ce v-am întâlnit pe dumneavoastră şi nu pe alta? De ce dumneavoastră a trebuit să mă întâlniţi pe mine şi nu pe altcineva?

Oamenii sunt de două feluri, unii sunt asemeni unor oglinzi, dacă îţi reflecţi iubirea în ei, o vei primi înapoi. Exact cum faci tu când te priveşti în oglindă, îi oferi o imagine şi ea te răsplăteşte cu alta la fel. Sunt însă şi oameni care nu pot oglindi, e ca şi cum ai încerca să-ţi priveşti chipul în perete. Poţi sta acolo mult şi bine, nu-ţi va oferi nimic. Doar dacă vor dori, se vor putea transforma în oglinzi.

La mia solitudine è dignitosa, la affronto a testa alta, ma se la guardo in faccia mi deride, mi ferisce fa ritornare tutte le solitudini del passato. E' così: ogni solitudine contiene tutte le solitudini vissute.

What is a vow... but the mouth repeating what the heart has already promised?

Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă. Dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă(cum se spune în Drept despre bunurile care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc

Dorința prompt îndeplinită generează pe dată o alta.

Cuando la realidad te golpea es como si de pronto, en alta mar, te arrojasen por la borda en plena noche

A l'alta fantasia qui mancò possa; ma già volgeva il mio disio e'l velle sì come rota ch'igualmente è mossa, l'amor che move il sole e l'altre stelle.

Pentru ce să aduci un lucru în casa ta, să-i promiţi o viaţă, o poveste, iar apoi să-l laşi neatins şi netrebuit zile, ani, decenii? Să-l muţi dintr-o cameră în alta, dintr-un gând în altul, să-l învecheşti şi să-l ieftineşti fără a te fi bucurat de el.

Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am rîvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul. Oricum, ceva mai bun decît mine nu puteam să-ţi dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam, de unde să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atîrnă cînd într-o parte, cînd într-alta după imponderabile de care arar ne dăm seama. În cazul nostru balanţa atîrna în favoarea ta, lanţurile cu care mă încătuşai erau mai puternice decît ale mele. De ce te-am judecat luîndu-mă pe mine drept unitate de măsură? Bărbatul, datorită se vede eului său aşa-zis "superior", se dă dragostei cu prudenţă, păstrînd rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe cînd noi, femeile, cînd iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încît nu ne rămîne decît umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catastrofală.

O greseala te duce spre alta, o minciuna urmeaza alteia si astfel adevarul nu mai poate iesi la lumina.

Porque los deseos que más importan son los que nunca se pronuncian en voz alta y, aun así, alguien te los concede.

Cand eu o sa fac migrena de la mirosul de crini, si o sa te trimit sa ii muti in alta camera, stiu ca tu o sa spui da, dar de fapt, o sa inchizi geamul si o sa ne sufoci de frumos

Uno se cruza a veces con gente que, en voz alta y fuerte, presume de haberse privado de tal o cual delicia durante veinticinco años. También conocemos a fantásticos idiotas que se alaban por el hecho de no haber escuchado jamás música, por no haber abierto nunca un libro o no haber ido nunca al cine. También están los que esperan suscitar admiración a causa de su absoluta castidad. Alguna vanidad tienen que sacar de todo eso: es la única alegría que tendrán en la vida.

¿Por qué a la gente le da tanto miedo admitir que no es inteligente? Pueden asegurar sin pelos en la lengua que son gordos, bajos, delgados, idiotas, torpes o feos, pero casi nadie está dispuesto a decir en voz alta que no es inteligente.

No era feliz, no lo había sido nunca. ¿De dónde venía, pues, aquella insuficiencia, de la vida, aquella instantánea podredumbre de las cosas en que se apoyaba?[...]. Cada sonrisa disimulaba un bostezo de aburrimiento, cada alegría una maldición, cada placer su propio asco, y los mejores besos no dejaban sobre los labios más que un delirio irrealizable de una voluptuosidad más alta.

Era fara îndoiala un paroxism, o unda de nebunie în furia ei, caci avea în joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am întâlnit niciodata la alta femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera întarâtata.

Singurătatea absolută? O concep cîteodată aşa: în tren, pe un culoar ticsit, stînd pe geamantan. Eşti atunci departe nu numai de orice om, mai ales de cei care te împiedică să te mişti; dar eşti departe şi de orice punct fix în spaţiu. Eşti undeva, între o staţie şi alta, rupt de ceva, în drum spre altceva, scos din timp, scos din rost, purtat de tren, purtînd după tine un alt tren, cu oameni, situaţii, mărfuri, idei, una peste alta, în vagoane pe care le laşi în staţii, le pierzi între staţii, le uiţi în spaţii, golind lumea, gonind peste lume, singur, mai singur, nicăieri de singur. îmi plac curbele căilor ferate. Sînt îndeajuns de plecate pentru ca un tren în viteză să nu cadă în afară, dar şi îndeajuns de puţin plecate pentru ca un tren fără viteză să nu cadă înăuntru. Coexistenţa contrariilor.

Nuestros labios… No había suficiente piel, suficiente saliva, suficiente tiempo, nuestros labios estaban tratando de compensar todos estos años perdidos. Nos besamos. Se encendieron los interruptores de alta tensión.

Eşti doar o altă fiinţă, altă fiinţă, atât de diferită, alta decât mine. Ai gândurile tale, ai amintirile tale, ai atâtea lucruri pe care nu le înţeleg şi-mi sunt inutile. Porţi cu tine anii în care eu nu am existat, în care am fost mai mult decât mort, în care nu ai avut nici măcar presimţirea că mă vei întâlni. Cum aş putea trăi împăcat cu anii ăştia în care eu nu am existat?

Oh, so seldom does fate cast our enemy into our hands, to do with as we will

La intrare trecem printr-o farmacie ca un duty free, de o parte si de alta a culoarului sunt rafturi cu cosmetice, apoi, mai in spate, pastile si fiole. Miroase a produse de curatat. E atat de stralucitor, incat ai impresia ca se poate muri OK si in Romania.

Recuerdo muy bien la emoción, la alegría que sentí al pisar el acelerador. Si ha habido alguna vez una mujer enamorada, ésa era yo. Si alguna vez he estado enamorada, fue entonces, el día que viajé desde la provincia de Cuenca hasta la de Castellón, conduciendo por carreteras secundarias con un Ford Fiesta rojo que se ahogaba en todas las cuestas y un corazón tan grande que no me cabía en el cuerpo. Era demasiado amor. Demasiado grande, demasiado complicado, demasiado confuso, y arriesgado, y fecundo, y doloroso. Tanto como yo podía dar, más del que me convenía. Por eso se rompió. No se agotó, no se acabó, no se murió, sólo se rompió, se vino abajo como una torre demasiado alta, como una apuesta demasiado alta, como una esperanza demasiado alta.

-¿Que coño has hecho conmigo?- susurre. Porque era la pregunta que me rondaba a todas horas la cabeza. En que instante exacto habia perdido la razon por ella, que frase o que gesto fue determinante, en que momento empece a ser un poco suyo, aunque yo jamas admitiria algo asi en voz alta por jodido orgullo

Para ser grande, sê inteiro: nada Teu exagera ou exclui. Sê todo em cada coisa. Põe quanto és No mínimo que fazes. Assim em cada lago a lua toda Brilha, porque alta vive. To be great, be whole; Exclude nothing, exaggerate nothing that is not you. Be whole in everything. Put all you are Into the smallest thing you do. So, in each lake the moon shines with splendor Because it blooms up above.

Éramos os eleitos do sol E nem demos conta Fomos os eleitos da mais alta estrela E não soubemos responder à sua dádiva Angústia de impotência A água amava-nos A terra amava-nos As selvas eram nossas O êxtase era o nosso próprio espaço O teu olhar era o universo frente a frente A tua beleza era o som do amanhecer A primavera amada pelas árvores Agora somos uma tristeza contagiosa Uma morte antes do tempo A alma que não sabe em que lugar se encontra O Inverno nos ossos sem qualquer relâmpago E tudo isto porque não soubeste o que é a eternidade Nem compreendeste a alma da minha alma no seu barco de trevas No seu trono de águia ferida de infinito

The dragonets found the carpenters to be even more fascinating than the furniture, and followed the poor men from pen to pen, crowding around to watch, tasting the wooden planks, trying to steal the tools. It made for an interesting day for everyone, as the boys tried to keep the dragonets away from the carpenters, and the dragonets tried to get at the carpenters, and the carpenters worked probably a great deal faster than they ever had in their lives, sure that the dragonets would go from tasting the wood to tasting them.

Odiar a alguien es como beberte un vaso de veneno creyendo que así vas a matar a quien odias.

Înainte, mă gândeam aproape tot timpul la soţia mea. Acum, cu cât trec zilele, soţia se întunecă parcă în minte şi mama se luminează. Ca la fântânile cu două găleţi. Una se scoboară, alta se înalţă. Acum nu se înalţă decât mama.

Simțeam mai profund și mai dureros că n-aveam nimic de făcut în această lume,nimic alta decât să hoinăresc prin parcuri,prin poiene prăfuite și arse de soare,pustii și sălbatice.Era o hoinăreală care într-un sfârșit îmi sfâșia inima.

Las promesas que le había susurrado en la cueva regresaron de repente a sus oídos con tanta claridad como si las estuviera oyendo de nuevo. «Cuando pronuncie tu nombre después de la lluvia tendrá una sonoridad especial —le había dicho—, como si todos estos años hubiera anidado entre mis labios esperando a ser proclamado en voz alta.» Ahora sabía que no había sido más que un sueño: se había equivocado al decirle que la tormenta no duraría para siempre.

Después de un tiempo, uno aprende la sutil diferencia entre sostener una mano y encadenar un alma, y uno aprende que el amor no significa acostarse y una compañía no significa seguridad y uno empieza a aprender. Que los besos no son contratos y los regalos no son promesas y uno empieza a aceptar sus derrotas con la cabeza alta y los ojos abiertos y uno aprende a construir todos sus caminos en el hoy, porque el terreno de mañana es demasiado inseguro para planes... y los futuros tienen una forma de caerse en la mitad. Y después de un tiempo uno aprende que si es demasiado, hasta el calorcito del sol quema. Así que uno planta su propio jardín y decora su propia alma, en lugar de esperar a que alguien le traiga flores. Y uno aprende que realmente puede aguantar, que uno realmente es fuerte, que uno realmente vale, y uno aprende y aprende... y con cada día uno aprende.

De todas formas… amor y cocaína. Las consecuencias de ambos son caras: tienes una probada poderosamente alta, luego vuelves a caer resbalando, arrepintiéndote de cada hora que pasaste metido en algo tan peligroso. Pero vuelves por más. Siempre vuelves por más.

Existe una raza de hombres inadaptados, de hombres que no pueden parar ni establecerse, hombres que destrozan el corazón de quien se acerque a ellos y que vagan por el mundo a la ventura... Recorren la tierra, remontan los ríos, escalan de la montaña las cimas más altas, llevan en sí la maldición de la sangre gitana y no saben lo que quiere decir descansar. Si no se movieran de una misma senda llegarían lejos: fuertes son, valientes y sinceros. Pero acaban cansándose siempre de todas las cosas y sólo adoran lo extraño y lo nuevo.

El hombre de hoy vive a alta presión, ante el peligro de la aniquilación y de la muerte, de la tortura y la soledad. Es un hombre de situaciones extremas, ha llegado o está frente a los límites últimos de su existencia. La literatura que lo describe e indaga no puede ser, pues, sino una literatura de situaciones excepcionales.

Yo creo que ser de clase media en un país con más de 50 millones de pobres es ser privilegiado. Y los privilegiados tienen la obligación de regresar algo al país que les ha permitido obtener esa posición. Porque, ¿para qué sirve la experiencia, el conocimiento, el talento, si no se usa para hacer de México un lugar más justo? ¿Para qué sirve el ascenso social si hay que pararse sobre las espaldas de otros para conseguirlo? ¿Para qué sirve la educación si no se ayuda a los demás a obtenerla? ¿Para qué sirve la riqueza si hay que erigir cercas electrificadas acada vez más altas para defenderla? ¿Para qué sirve ser habitante de un país si no se asume la responsabilidad compartida de asegurar vidas dignas allí?

Ce stupid: stai în cancelarie zece minute, îţi compui o mască, intri în sala de curs, ţii prelegerea şi te întorci. Aşa se prăpădesc adevărurile: cînd nu se mai rostesc la întîmplare. Ce fac profesorii aceştia? Vehiculează idei. Huxley descria odată civilizaţia prin vaporul acela cu cartofi, care se încarcă într-o parte a globului spre a fi descărcat într-alta. Aşa e şi cultura: iei de aci şi descarci dincolo. E foarte folositor, fireşte. Dar e ce este civilizaţie în cultură. Singura şcoală valabilă, singura şcoală creatoare de cultură e aceea în care profesorul însuşi trece examene.

Hermano chico no solo tiene los ojos azulísimos, sino que encuentra que son los más bellos de este mundo. Eso lo hace pensar que tiene muy altas posibilidades de ser secuestrado. De los ocho a los diez años, es casi lo único que piensa. Será secuestrado porque baila bien y tiene los ojos azules.

My parents can take themselves off on a scenic tour of hell before they tell me who my friends will be,” Gan said pleasantly.

Scopul ei era să nu facă nicio mărturisire compromiţătoare, dar logica pasiunii este cu totul alta: interesul nestăvilit de a afla adevărul nu îţi îngăduie, cu niciun chip, să-ţi măsori vorbele şi, în acelaşi timp, devotamentul fără de margini faţă de fiinţa iubită te face să uiţi teama că ai putea s-o ofensezi.

¿Qué es la humildad infantil? No es falta de inteligencia, sino falta de maña, falta de intereses ocultos. Es esa preciosa y efímera etapa antes de haber acumulado suficiente orgullo o actitud como para que nos importe lo que piensan los demás. Es la misma honestidad genuina que hace que un niño de tres años pueda chapotear alegremente en un charco de lluvia, revolcarse en el césped como un cachorrito mientras ríe a carcajadas o decir en voz muy alta que tienes un moco colgando de la nariz, la que se necesita para entrar en el cielo. Es lo opuesto a la ignorancia. Es honestidad intelectual: es estar dispuesto a aceptar la realidad aun cuando es difícil y llamar a las cosas por su nombre.

Dar din tulburarea de nedescris a sufletului meu a țâșnit în mine o idee, aidoma unei lumini strălucitoare în noapte: cine se poate resemna să se resemneze, dar, dacă ești în stare să crezi, atunci crede! Și m-am ridicat de jos, nu ca un om resemnat, ci ca un credincios și n-am mai avut alt gând decât: ea, nimeni alta.

Kalau kita, para warga negara, tidak memberikan dukungan kepada seniman-seniman kita, berarti kita telah mengorbankan imajinasi kita di altas realitas yang kejam, dan pada akhirnya kita jadi tidak percaya pada apapun, dan mimpi-mimpi kita tidak lagi berarti.

Eşti undeva,într-o staţie şi alta, rupt de ceva, în drum spre altceva, scos din timp, scos din rost, purtat de tren, purtând după tine un alt tren, cu oameni,situaţii,mărfuri,idei, una peste alta, în vagoane pe care le laşi în staţii, le pierzi între staţii, golind lumea, gonind peste lume, singur, mai singur, nicăieri de singur.

«Las clases media y alta viven ahora tan protegidas, su existencia tan controlada, que carecen de cicatrices. Y a falta de cicatrices se tatúan. También por eso la ropa nueva que compran está rota y con desgaste simulado, como si hubiese sido usada por años en trabajos rudos. A estas generaciones les faltan heridas, calle, golpes».

Y para eso había escogido a Mónica entre todas las mujeres, para morir amando, y por eso era incapaz de verla, de entrar en su portal, de besarla, de acostarse con ella, de llevarla a una fiesta cogida de la mano, porque lo contrario no es morir amando, lo contrario es amar como ama todo el mundo, entrar, besar, follar, mentir. ¡Ni siquiera lo llaman amor!, pensó en voz alta. ¡Lo llaman relaciones! ¡Pues bien, que se relacionen entre ellos y me dejen a mí en paz!

El que se humilla como este niño... ¿Qué es la humildad infantil? No es falta de inteligencia, sino falta de maña, falta de intereses ocultos. Es esa preciosa y efímera etapa antes de haber acumulado suficiente orgullo o actitud como para que nos importe lo que piensan los demás. Es la misma honestidad genuina que hace que un niño de tres años pueda chapotear alegremente en un charco de lluvia, revolcarse en el césped como un cachorrito mientras ríe a carcajadas o decir en voz muy alta que tienes un moco colgando de la nariz, la que se necesita para entrar en el cielo. Es lo opuesto a la ignorancia.

Pensava a Simon, che stava andando in una casa che non sentiva più sua, alla disperazione della voce di Jace mentre le diceva Vorrei odiarti, e a Magnus, che non gli aveva detto la verità, ossia che Alec voleva tenerlo all'oscuro della loro relazione perché era ancora innamorato di lui. Pensò alla soddisfazione che avrebbe procurato a Magnus pronunciare quelle parole ad alta voce, confessare la verità, e al fatto che non le aveva pronunciate, lasciando che Alec continuasse a mentire e a fingere, perché era quello che Alec voleva, e Magnus teneva abbastanza a lui da concederglielo. Forse, tutto sommato, quello che aveva detto la Regina della Corte Seelie era vero: l'amore rende bugiardi

Iubirea e nesaţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot fără să-i ceri nimic în shimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am vrut totul de la tine pentru că-ţi dădusem totul şi oricum ceva mai bun decât mine nu puteam eu să-ţi dau. De aici a pornit greşeala, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam eu, de unde să ştiu eu că iubirea dintre două fiinţe nu e niciodată egală, că balanţa atârnă când într-o parte, când într-alta, după variabile de care foarte greu ne dăm seama? În cazul nostru balanţa atârna în favoara ta. Lanţurile cu care mă încătuşai erau mult mai puternice decât ale mele.

Cum adică, băiete! continuă şmecherul, ai două muieri, una mai mişto ca alta, trăieşti gol în mijlocul naturii c-o întreagă bandă de nudişti simpatici, haleşti, bei, vânezi; ai marea, soarele, nisipul cald, până şi perlele le capeţi pe damoaca, şi nu găseşti ceva mai bun de făcut decât să laşi baltă toate astea ca s-o iei din loc? Încotro? Zi! Ca să treci strada în fugă, să nu te calce maşinile, ca să fii nevoit să-ţi plăteşti chiria, croitorul, lumina şi telefonul, iar dacă ţi s-a făcut de-o maşină mică, să faci spargere, sau să munceşti ca un dobitoc pentru vreun patron, câştigând cât să nu mori de foame? Nu te-nţeleg, omule! Erai în cer şi te-ntorci de bunăvoie în iad, unde, pe lângă grijile vieţii, mai trebuie să te fereşti de toţi gaborii din lume care te vânează!

Si al mecer las azules campanillas de tu balcón, crees que suspirando pasa el viento murmurador, sabe que, oculto entre las verdes hojas, suspiro yo. Si al resonar confuso a tus espaldas vago rumor, crees que por tu nombre te ha llamado lejana voz, sabe que, entre las sombras que te cercan, te llamo yo. Si se turba medroso en la alta noche tu corazón, al sentir en tus labios un aliento abrasador, sabe que, aunque invisible, al lado tuyo, respiro yo.

Lenea e aproape tot atât de tare ca şi viaţa. Banalitatea noii farse pe care trebuie s-o joci te copleşeşte şi, una peste alta, ai nevoie de mai multă laşitate decât curaj ca s-o iei de la capăt. Ăsta-i exilul, străinătatea, această inexorabilă observare a existenţei aşa cum e ea de-adevărat în cursul celor câteva ore lucide, excepţionale, din urzeala timpului omenesc, când obiceiurile ţării dinainte te părăsesc, fără ca celelalte, cele noi, să te fi îndobitocit îndeajuns.

La ciencia ha sido un compañero de viaje, durante un trecho, pero ya ha quedado atrás. Todavía, cuando nostálgicamente vuelvo la cabeza, puedo ver algunas de las altas torres que divisé en mi adolescencia y me atrajeron con su belleza ajena de los vicios carnales. Pronto desaparecerán de mi horizonte y sólo quedará el recuerdo. Muchos pensarán que esta es una traición a la amistad, cuando es fidelidad a mi condición humana.

No se debe oponer resistencia a la corriente: hay que ir hacia arriba cuando hay que ir hacia arriba, y hacia abajo cuando hay que ir hacia abajo. Cuando debas ir hacia arriba, busca la torre más alta y sube hasta la cúspide. Cuando debas ir hacia abajo, busca el pozo más profundo y desciende hasta el fondo. Cuando no haya corriente, quédate inmóvil. Si te opones a la corriente todo se seca, el mundo se ve envuelto por las tinieblas. "Yo soy yo, él es yo, atardecer de otoño" Cuando renuncias a mi, yo existo.

Purtăm fiecare o dragoste-n noi, Dar eu pentru tine şi tu pentru alta Şi focul ne mistuie surd pe-amândoi: eu ard pentru tine, tu arzi pentru alta. Aştepţi un cuvânt, aştept un cuvânt, Dar eu de la tine, şi tu de la alta. Obrazul îţi văd şi în vis delirând, Dar tu în visare o vezi doar pe alta. Şi ce ne rămâne să facem când nici Ursita nu ştie decât să dezbine? De ce i-ar fi milă? Trăim, doar iubind, Deşi tu pe alta, eu, totuşi, pe tine.

Gândirea noastră este o permanentă abstractizare, o întoarcere a privirii de la simţuri, o încercare de construire a unei lumi pur spirituale. Tu însă îndrăgeşti tocmai ce e mai nestatornic şi muritor, şi proclami sensul lumii tocmai în ceea ce este efemer. Tu nu-ţi întorci privirea de la aceste lucruri vremelnice, tu li te dăruieşti şi prin dăruirea ta ele capătă valoare supremă, devin egale cu cele veşnice. Noi, cugetătorii, încercăm a ne apropia de Dumnezeu scăzând lumea din fiinţa lui. Tu te apropii de El, iubindu-i creaţia şi creând-o din nou. Şi una, şi alta sunt lucrări umane şi imperfecte, dar arta este mai nevinovată.

Forse è vero, come sosteneva mia madre, che ognuno di noi ha una quota prediletta in montagna, un paesaggio che gli somiglia e dove si sente bene. La sua era senz'altro il bosco dei 1500 metri, quello di abeti e larici, alla cui ombra crescono il mirtillo, il ginepro e il rododendro, e si nascondono i caprioli. Io ero più attratto dalla montagna che viene dopo: prateria alpina, torrenti, torbiere, erbe d'alta quota, bestie al pascolo. Ancora più in alto la vegetazione scompare, la neve copre ogni cosa fino all'inizio dell'estate e il colore prevalente è il grigio della roccia, venato dal quarzo e intarsiato dal giallo dei licheni. Lì cominciava il mondo di mio padre. Dopo tre ore di cammino i prati e i boschi lasciavano il posto alle pietraie, ai laghetti nascosti nelle conche glaciali, ai canaloni solcati dalle slavine, alle sorgenti di acqua gelida. La montagna si trasformava in un luogo più aspro, inospitale e puro: lassù lui diventava felice. Ringiovaniva, forse, tornando ad altre montagne e altri tempi. Anche il suo passo sembrava perdere peso e ritrovare un'agilità perduta.

—Hablo en nombre de todas cuando digo: perdonaré pero no olvidaré. Ni una injusticia más contra mí será cometida, y si la justicia no me respalda, será mi justa venganza la que actúe. Decido vivir con la cabeza bien alta y crecer cada día; ser más sabia que ayer pero menos que mañana; escogeré el enfrentamiento cuando mi familia se vea cercada; ayudar a quienes esté en mi mano ayudar. No huiré nunca más y pelearé cuando mi nombre sea ensuciado por personas más viles que yo.

Já não há histórias de amor. No entanto, as mulheres desejam-nas e os homens também, quando não se envergonham de ser ternos e tristes como as mulheres. Uns e outros têm pressa de ganhar e de morrer. Apanham aviões, comboios suburbanos, rápidos de alta velocidade, ligações. Não têm tempo para olhar para aquela acácia cor-de-rosa que estende os ramos para as nuvens intervaladas de seda azul ensolarada (…) Bem se vê que não há tempo sem amor. O tempo é amor pelas pequenas coisas, pelos sonhos, pelos desejos. Não temos tempo porque não temos amor suficiente. Perdemos o nosso tempo quando não amamos. Esquecemos o tempo passado quando nada temos a dizer a ninguém. Ou então estamos prisioneiros de um tempo falso que não passa.

Do not expect too much from your child and she will grow in your love... But if you push her too much, you will push her away. A child is not yours to own but to raise. She may not be what you will have her to be, but she will be what she has to be. Remember what they say, that 'Wood may remain twenty years in the water, but it is still not a fish.

Os governos não sabem que as pessoas existem, de tão em cima que estão. Falam do povo, mas é uma entidade abstrata, tal como nós falamos de Deus. Ninguém, lá do alto da governação, sabe se o povo realmente existe, é uma questão de fé. Chega-se até a descrever as suas caraterísticas e a temê-lo, mas nunca ninguém o viu, senão uns místicos que chegaram ao nosso nível e que acabam descredibilizados e ridicularizados. O místico diz que o povo sofre e que é preciso mais justiça e que cada pessoa tem uma vida e não são uma Unidade, mas que são, isso sim, pessoas realmente separadas umas das outras, com existência própria. Ele, como um profeta do fim dos tempos, avisa os seus congéneres de que o povo pode ser perigoso e pode derrubar coisas muito altas. É preciso não esquecer, diz ele com o dedo esticado para baixo, que, por mais alta que seja uma árvore, o seu tronco mantém-se ao alcance de um machado. Mas ninguém dá ouvidos ao místico e a sua carreira política termina imediatamente e de forma ultrajante.

Am ales o carte bună să citesc. Coperta avea culoarea pielii și era roasă, la colțuri, de gura timpului nemilos. Abia vedeam să citesc ce scria pe ea – am aflat, până la urmă, de pe cotor. Am deschis-o la întâmplare, pătimaș, ca un amant dornic să-și miroasă iubita, înainte de a o cunoaște. După ce i-am simțit parfumul, i-am citit prefața. Fiecare carte avea un miros unic, pe care nu-l regăseai nicăieri, nici măcar la un exemplar identic, provenit de la aceeași tipografie. Fiecare carte păstra amprentele dorințelor cuiva de a o citi, a regretelor, a încercărilor eșuate, dar, mai ales, amprentele impresiilor de la final. Acestea te puteau urmări o viață. O carte o puteai citi de mai multe ori și o puteai vedea de fiecare dată altfel. Era exact același lucru ca momentul în care cunoșteai o femeie: într-un fel o înțelegi la douăzeci de ani și în alt fel o înțelegi la treizeci, patruzeci, cincizeci de ani. La douăzeci de ani e posibil să nu ai răbdare s-o termini și, înainte de a o termina, începi alta. La treizeci de ani o citești în paralel cu alta, încercând să te descoperi pe tine. La patruzeci de ani, dacă ea ți-a lăsat o impresie bună, îi dai o șansă până la final. La cincizeci de ani, știi cine ești și ce îți place – o recitești nostalgic, pe nerăsuflate. Dar ce se întâmplă cu acea carte veche, deschisă pentru prima dată? Din ea se varsă, prin particulele de praf, lacrimi uscate. Acea carte, precum iubita fidelă, are ochi doar pentru tine, iar când ți se deschide – citește-o tandru și cu răbdare, căci te-a așteptat mult.

—Pues tampoco está tan mal… —comentó James en voz alta. —¿Qué es lo que no está tan mal? Sorprendido, dejó caer el sujetador al suelo. Era Kelsey, que le observaba con atención a apenas dos metros de distancia. Estaba de brazos cruzados y, a juzgar por la agria expresión de su rostro, seguía cabreada. —Decía que…, nada, que no está tan mal esto de tender la ropa —mintió. —Me alegra. Espero que te sirva de lección y lo hagas más a menudo. —No lo dudes —añadió, esforzándose por no reír. —¿Sabes?, hoy estás un poco raro. —Así soy yo: raro y exclusivo —aclaró. —No eres exclusivo en el buen sentido de la palabra, James. En todo caso serías… repulsivo. James frunció el ceño, molesto.

el amor es la meta última y más alta a la que puede aspirar el hombre. Percibí entonces, en toda su profundidad, el significado del mayor secreto que la poesía, el pensamiento y las creencias intentan comunicar: la salvación del hombre consiste en el amor y pasa por el amor. Comprendí que un hombre despojado de todo todavía puede conocer la felicidad —aunque sea solo por un instante— si contempla al ser amado. Incluso en un estado de desolación absoluta, cuando ya no cabe expresarse mediante una acción positiva, cuando el único logro posible consiste en soportar dignamente el sufrimiento, en tal situación, el hombre es capaz de realizarse en la contemplación amorosa de la imagen de la persona amada. Por vez primera entendí el significado de las palabras: «Los ángeles se abandonan en la eterna contemplación amorosa de la gloria infinita».

Era vestito completamente di nero e con una eleganza che non era abituale fra i filibustieri del grande Golfo del Messico, uomini che si accontentavano di un paio di calzoni e d'una camicia, e che curavano più le loro armi che gli indumenti. [...] Anche l'aspetto di quell'uomo aveva, come il vestito, qualcosa di funebre, con quel volto pallido, quasi marmoreo, che spiccava stranamente fra le nere trine del colletto e le larghe tese del cappello, adorno d'una barba corta, nera, tagliata alla nazzarena un po' arricciata. Aveva però i lineamenti bellissimi: un naso regolare, due labbra piccole e rosse come il corallo, una fronte ampia solcata da una leggera ruga che dava a quel volto un non so che di malinconico, due occhi poi neri come carbonchi, d'un taglio perfetto, dalle ciglia lunghe, vivide e animate da un lampo tale che in certi momenti doveva sgomentare anche i più intrepidi filibustieri di tutto il golfo. La sua statura alta, slanciata, il suo portamento elegante, le sue mani aristocratiche, lo facevano conoscere, anche a prima vista, per un uomo d'alta condizione sociale e soprattutto per un uomo abituato al comando.

Scuza "împrejurările mi-au fost potrivnice" nu e invocată decât de cei slabi şi nehotărâţi. Pentru o personalitate puternică (...) împrejurările sunt mai curând (...) o provocare, un imbold. (...) La urma urmei, împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Şi fiecare (...) tot ceea ce vrea obţine, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobândeşte prin neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfrângând lenea, nestăruind asupra scrupulelor. Împrejurările nu pot fi scuză decât pentru rataţi şi rataţii (...) sunt cei ce s-au dat bătuţi, n-au avut mesaj sau nu le-a fost destul de scump. (Ori nu l-au recepţionat destul de clar.) Mângâierea e alta, o exprimă zicala englezilor: totul nu e să învingi, totul e să lupţi până la capăt. Biruinţa nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta.

No se trata de si es mejor o peor. No es el tipo de cosas en que pueda decirse que es lo mejor y qué lo peor. No se debe oponer resistencia a la corriente: hay que ir hacia arriba cuando hay que ir hacia arriba, y hacia abajo cuando hay que ir hacia abajo. Cuando debas ir hacia arriba, busca la torre más alta y sube hasta la cúspide. Cuando debas ir hacia abajo, busca el pozo más profundo y desciende hasta el fondo. Cuando no haya corriente, quédate inmóvil. Si te opones a la corriente, todo se seca. Si todo se seca, el mundo se ve envuelto por las tinieblas. (...) - Es duro esperar hasta que salga la corriente. Pero, cuando se tiene que esperar, se tiene que esperar. Mientras tanto, es mejor hacer como que se ha muerto uno.

¿Y qué fue lo que aprendieron los alumnos de Amalfitano? Aprendieron a recitar en voz alta. Memorizaron los dos o tres poemas que más amaban para recordarlos y recitarlos en los momentos oportunos: funerales, bodas, soledades. Comprendieron que un libro era un laberinto y un desierto. Que lo más importante del mundo era leer y viajar, tal vez la misma cosa, sin detenerse nunca. Que al cabo de las lecturas los escritores salían del alma de las piedras, que era donde vivían después de muertos, y se instalaban en el alma de los lectores como en una prisión mullida, pero que después esa prisión se ensanchaba o explotaba. Que todo sistema de escritura es una traición. Que la poesía verdadera vive entre el abismo y la desdicha y que cerca de su casa pasa el camino real de los actos gratuitos, de la elegancia de los ojos y de la suerte de Marcabrú. Que la principal enseñanza de la literatura era la valentía, una valentía rara, como un pozo de piedra en medio de un paisaje lacustre, una valentía semejante a un torbellino y a un espejo. Que no era más cómodo leer que escribir. Que leyendo se aprendía a dudar y a recordar. Que la memoria era el amor.

O, frumosul și tristul Liban! Cînd mă gîndesc la anul petrecut acolo, mi se-mbată inima de bucurie, dar și sîngerează în același timp!... Ghazir... Ghazir!... Și tu, Dlepta!... Și tu Harmon!... Și tu, Malmetein!... Și voi, cedrilor cu brațe lungi, brațe de frate, ce parc-ați vrea să-mbrățișați pămîntu-ntreg!... Și voi, rodii, care vă mulțumiți cu trei pumni de mușchi grămădiți într-o crăpătură de stîncă, să îmbiați de-acolo călătorul rătăcitor cu roadele voastre zemoase!... Și tu, Mediterană, care te dai voluptoasă, dezmierdărilor zeului tău înfocat și care-ți așterni nesfîrșirea neprihănită sub ferestrele sărmanelor căsuțe libaneze, așezate una peste alta, cu fața la infinit!... Vă spun rămas bun tuturora!... N-am să vă mai văd, dar ochii mei vor păstra în veci lumina voastră blândă, fără pereche!... În amintirea mea, lumina asta-i terfelită... Viața n-a îngăduit ca bucuria să-mi fie deplină... Dar, Doamne, cînd oare ne dăruie viața o bucurie deplină?

Why, then, do you go there at such a season?" my editor asked me once, sitting in a Chinese restaurant in New York, with his gay English charges. "Yes, why do you ?" they echoed their prospective benefactor. "What is it like there in winter ?" I thought of telling them about acqua alta; about the various shades of gray in the window as one sits for breakfast in one's hotel, enveloped by silence and the mealy morning pall of newlyweds' faces; about pigeons accentuating every curve and cornice of the local Baroque in their dormant affinity for architecture; about a lonely monument to Francesco Querini and his two huskies carved out of Istrian stone, similar, I think, in its hue, to what he saw last, dying, on his ill-fated journey to the North Pole, now listening to the Giardini's rustle of evergreens in the company of Wagner and Carducci; about a brave sparrow perching on the bobbing blade of a gondola against the backdrop of a sirocco-roiled damp infinity. No, I thought, looking at their effete but eager faces; no, they won't do. "Well, I said, "it's like Greta Garbo swimming.

Sunetele clădeau geometria solida a unor oraşe albe inundate de o lumină egală, ce se difuza repetat. Prin acele cetăţi minunate trecea radioasă. Portativul era un amfiteatru feeric pe care se proiecta arhitectura marmoreeană a palatelor. Pe temelia coardelor notele punctau desenul grădinilor, arpegiile curbau colinele şi din cheia de sol căderi de apă trimiteau un şipot fluid sau numai o pânză de răcoare, un păianjen vaporos ca răsfirarea fină a unui jet d`eau. Apoi seara cădea în acorduri minore peste cetăţi. Ritmul cu frază largă sau şoapta minuţioasă a lui Bach nu părăseau niciun moment o idee gravă, o emoţie concentrată, cu desenul tras sigur printre meandrele armonioase. Sunetele scoteau reliefurile unor efigii nobile, şi modulaţiile aveau sugestii virtuoase. Se înălţau rugăciunile simple ale unor iubiri fără duplicitate cu ascensiune senină; iubiri înălţate de un suflet victorios, dar fără de fast şi vanitate, trecând peste obstacole de măiestria sufletească. Şi mereu acea siguranţă care lega cetăţile vizionare ale muzicii una de alta cu un ţărm neîntrerupt şi lin. Hortensia Papadat-Bengescu "CONCERT DIN MUZICĂ DE BACH

Iubirea, cu cît e mai intensă şi mai concentrată, cu atît se limitează mai mult în întindere, cu atît cere mai mult individualul şi unicul. Astfel se întîmplă că marile pasiuni descoperă absolutul într-o femeie, care la cea mai redusă analiză de abia îşi poate salva existenţa biologică. Unei consideraţii din afară, iubirea este atît de absurdă, încît ea nu poate fi apreciată decît pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi în consideraţii, ci numai în mirări. Din milioane de femei să aleg una singură, să mă limitez numai la una? Ar trebui ca aceea să fie în fiecare moment alta, să fie capabilă de atîta transfigurare, încît să-mi apară veşnic nouă şi nebănuită. Cîţi au pasiunea atît de mare, încît în fiecare moment să vadă lumini noi şi farmece schimbate? Femeia este o fiinţă cu puţine posibilităţi, ea nu poate rezista exigenţelor unui bărbat torturat, pentru care iubirea este numai o formă de a te realiza în viaţă. Îţi trebuie o pasiune mare pînă la imbecilitate pentru a putea iubi o singură femeie. Cînd simţi însă insuficienţa tuturor formelor de viaţă, cînd te satisface numai ceea ce e deviat, crescut paradoxal şi dezvoltat exagerat, ce mai poţi găsi într-o singură femeie? Schimbînd multe, dacă ţi se refuză surprize psihologice este imposibil să nu te farmece jocul de fizionomii, diversitatea de expresie şi să nu te pasioneze căutarea unui mister psihologic pe care nu-l găseşti totuşi niciodată, fiindcă nu există. Sensibilitatea feminină e prea periferică şi prea receptivă pentru a avea resursele inepuizabile ale unui mister. Farmecul absurd al iubirii adevărate, al iubirii intense, este de a găsi mister într-o singură fiinţă, de a descoperi — sau mai precis a inventa — un infinit într-o existenţă individuală de o deconcertantă finitate.

Ahora es ella quien lo mira divertida, o tierna, o nerviosa, y finalmente le pregunta: —¿Vas a decirme qué te pasa, Benjamín? Chaparro se siente morir, porque acaba de advertir que esa mujer pregunta una cosa con los labios y otra con los ojos: con los labios le está preguntando por qué se ha puesto colorado, por qué se revuelve nervioso en el asiento o por qué mira cada doce segundos el alto reloj de péndulo que decora la pared próxima a la biblioteca; pero, además de todo eso, con los ojos le pregunta otra cosa: le está preguntando ni más ni menos qué le pasa, qué le pasa a él, a él con ella, a él con ellos dos; y la respuesta parece interesarle, parece ansiosa por saber, tal vez angustiada y probablemente indecisa sobre si lo que le pasa es lo que ella supone que le pasa. Ahora bien —barrunta Chaparro—, el asunto es si lo supone, lo teme o lo desea, porque esa es la cuestión, la gran cuestión de la pregunta que le formula con la mirada, y Chaparro de pronto entra en pánico, se pone de pie como un maníaco y le dice que tiene que irse, que se le hizo tardísimo; ella se levanta sorprendida —pero el asunto es si sorprendida y punto o sorprendida y aliviada, o sorprendida y desencantada—, y Chaparro poco menos que huye por el pasillo al que dan las altas puertas de madera de los despachos, huye sobre el damero de baldosas negras y blancas dispuestas como rombos, y recién retoma el aliento cuando se trepa a un 115 milagrosamente vacío a esa hora pico del atardecer; se vuelve a su casa de Castelar, donde esperan ser escritos los últimos capítulos de su historia, sí o sí, porque ya no tolera más esta situación, no la de Ricardo Morales e Isidoro Gómez, sino la propia, la que lo une hasta destrozarlo con esa mujer del cielo o del infierno, esa mujer enterrada hasta el fondo de su corazón y su cabeza, esa mujer que a la distancia le sigue preguntando qué le pasa, con los ojos más hermosos del mundo.

No sé si habéis visto alguna vez un mapa de la mente de una persona. A veces los médicos trazan mapas de otras partes vuestras y vuestro propio mapa puede resultar interesantísimo, pero a ver si alguna vez los pilláis trazando el mapa de la mente de un niño, que no sólo es confusa, sino que no para de dar vueltas. Tiene líneas en zigzag como las oscilaciones de la temperatura en un ráfico cuando tenéis fiebre y que probablemente son los caminos de la isla, pues el País de Nunca Jamás es siempre una isla, más o menos, con asombrosas pinceladas de color aquí y allá, con arrecifes de coral y embarcaciones de aspecto veloz en alta mar, con salvajes y guaridas solitarias y gnomos que en su mayoría son sastres, cavernas por las que corre un río, príncipes con seis hermanos mayores, una choza que se descompone rápidamente y una señora muy bajita y anciana con la nariz ganchuda. Si eso fuera todo sería un mapa sencillo, pero también está el primer día de escuela, la religión, los padres, el estanque redondo, la costura, asesinatos, ejecuciones, verbos que rigen dativo, el día de comer pastel de chocolate, ponerse tirantes, dime la tabla del nueve, tres peniques por arrancarse un diente uno mismo y muchas cosas más que son parte de la isla o, si no, constituyen otro mapa que se transparenta a través del primero y todo ello es bastante confuso, sobre todo porque nada se está quieto.

De unde derivă adâncimea iubirii, dacă nu din negaţia cunoaşterii? Ceea ce în cunoaştere e plat, iubire devine absolut. Orice cunoaştere obiectivă e plată; e o punere în relaţii prin care obiectele îşi pierd valoarea. Cunoaştem un lucru pentru a-l face ca pe celelalte; cu cât cunoaştem mai mult, cu atât realitatea devine mai comună, mai vulgară şi mai plată, deoarece cunoaşterea nu salvează niciodată nimic, ci distruge progresiv în fiinţă. Există, în orice cunoaştere obiectivă, care consideră lucrurile din afară, le încadrează în legi şi le pune în relaţii, care înţelege totul şi încearcă să explice totul, o tendinţă distructivă, iar când pornirea spre cunoaştere devine pasiune, ea nu este decât o formă de autodistrugere. Iubim în măsura în care negăm cunoaşterea, în măsura în care ne putem abandona absolut unei valori, făcând-o şi pe aceasta absolută. Şi dacă nu ne-am iubi decât dorinţa noastră de iubire sau iubirea noastră, în acest avânt nu este mai puţină negaţie a cunoaşterii. Cunoaştem cu adevărat numai în momentele când nu vibrăm intern, când nu ardem, când nu ne putem ridica la un înalt nivel psihic. Diferenţa aceasta de nivel psihic între cunoaştere şi iubire ne indică suficient pentru ce ele nu pot vieţui niciodată împreună. Când iubeşti o fiinţă, momentele de reală cunoaştere sunt extrem de rare; apariţia lor se datoreşte unui minus de iubire. Când ajungi uneori să-ţi dai seama din afară, cu o perspectivă obiectivă, că femeia care-ţi şerpuieşte ca o obsesie întreaga ta fiinţă, care a crescut organic în tine, seamănă cu oricare alta ca adâncime sufletească, sau când înţelegi că zâmbetul ei nu e unic, ci perfect reversibil, când o poţi încadra în rândul celorlalte şi găseşti explicaţii generale pentru reacţiile ei individuale, atunci cunoaşterea a suplinit dureros elanurile iubirii. Iubirea este o fugă de adevăr. Şi iubim cu adevărat numai când nu vrem adevărul. Iubirea împotriva adevărului, iată o luptă pentru viaţă, pentru propriile extazuri şi pentru propriile greşeli. Pe fiinţa ce o iubim o cunoaştem cu adevărat numai după ce n-o mai iubim, când am devenit lucizi, clari, seci şi goi. Şi în iubire nu putem cunoaşte, fiindcă persoana ce o iubim actualizează, numai, un potenţial lăuntric de iubire. Realitatea primordială şi efectivă este iubirea din noi. Pentru aceasta iubim. Iubesc iubirea din mine, iubesc iubirea mea. Femeia este pretextul indispensabil care-mi aduce într-un ritm intens pulsaţiile timide ale iubirii. Nu poate exista o iubire pur subiectivă. Dar, între abandonarea în experienţa voluptuoasă a iubirii ca stare pură şi abandonarea în culmile unei alte fiinţe, întâia este cea primordială. Iubim o femeie fiindcă ne este scumpă iubirea noastră. Singurătatea sexelor şi lupta sălbatică între bărbat şi femeie îşi au izvorul in această interioritate a iubirii. Căci în iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încântăm de voluptăţile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă, cu cât distanţa de persoana iubită este mai mare. Prezenţa ei fizică face din sentimentul nostru ceva prea orientat, cu o direcţie prea determinată, încât ceea ce este în noi cu adevărat trăire erotică pură, elan subiectiv, ne pare a veni din afară, desprinzându-se din prezenţa fizică a persoanei iubite. Numai iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spaţiului, numai aceasta se prezintă ca stare pură. Atunci ai priză directă pe adânca ei interioritate, atunci trăieşti iubirea ca iubire, adâncindu-te în zvâcnirile unui sentiment, în farmecul lui voluptuos, care face suferinţele fluide, le topeşte ca într-o iluzie.

Daca ma gandesc bine, reprosul esential pe care il am de facut tarii si vremurilor este ca ma impiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din cand in cand, imi dau seama ca traiesc intr-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori. Am uitat misterul adanc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc in sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al campiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand "situatiunea": gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada. Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati. Ma misc, de dimineata pana seara, intr-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca intr-o etuva. Cand cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare. Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu! mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.

Cea mai minunată femeie din lume este cea care te iubeşte cu adevărat şi pe care-o iubeşti cu adevărat. Nimic altceva nu contează. Odată, pe vremea liceului, umblam pe bulevard cu un prieten, doi puşti zăluzi şi frustraţi care dădeau note «gagicilor» şi vorbeau cu atât mai scabros cu cât erau, de fapt, mai inocenţi erotic. Ce fund are una, ce balcoane are alta... Femeile nu erau nimic altceva pentru noi decât nişte obiecte de lux, ca automobilele lustruite din vitrinele magazinelor «Volvo» sau «Maserati»: nu ne imaginam cu adevărat că vom avea şi noi una vreodată. Prin dreptul cinematografului Patria am zărit o tipă trăznitoare. Am rămas înlemniţi: ce pulpe în ciorapi de plasă neagră, ce fund rotund şi ce mijloc subţire, ce ţoale pe ea, ce plete de sârmă roşie, răsucită în mii de feluri... Ne-am învârtit în jurul ei ca s-o vedem şi din faţă: cum putea avea aşa pereche de ţâţe, aşa de perfecte cum numai în albumele de artă — care pe-atunci ne ţineau loc de Penthouse—mai văzuserăm? Pentru cine era o astfel de fiinţă, cum putea fi o noapte de sex cu ea? Până la urmă ne-am aşezat la coadă la bilete, fără s-o scăpăm din ochi şi fără să-ncetăm comentariile. Când, îl auzim pe unul, un tip destul de jegos care stătea şi el la coadă, mâncând seminţe, înaintea noastră: «E bună paraşuta asta, nu? V-ar place şi vouă, ciutanilor... Da' ascultaţi-mă pe mine, c-am fumat destule ca ea: cât o vedeţi de futeşă, să ştiţi că e pe undeva un bărbat sătul de ea până peste cap! Poa'să fie cea mai mişto din lume, poa'să fie şi Brijibardo, că tot i-e drag vreunuia de ea ca mie de nevastă-mea...» Am fost mult mai şocat de remarcile astea decât mi-aş fi imaginat. Cum să te plictiseşti de frumuseţea însăşi, de neatins şi de neconceput? De cea pentru care ţi-ai da şi pielea de pe tine? Ce ar putea dori un bărbat mai mult decât să-şi poată trece braţul în jurul mijlocului ei, să poată privi minute-n şir în ochii ei, să o întindă încetişor pe pat... Să o scoată din învelişul ei de dantelă mătăsoasă... De-aici încolo imaginaţia mea se bloca, nu-mi puteam închipui cum e să faci dragoste. De câte ori mă gândeam cum ar fi, vedeam doar un ocean roz care se răsuceşte asupra ta şi te sufocă... Am cunoscut apoi femei reale, femei imaginare, femei din vis, femei din cărţi, femei din reclame, femei din filme, femei din videoclipuri. Femei din revistele porno. Fiecare altfel şi fiecare cu altceva de oferit. M-am îndrăgostit de câteva şi de fiecare dată a fost la fel: primul semn că aş putea-o iubi a fost mereu că nu m-am putut gândi, văzând-o, «cât de futeşă e». Chiar dacă era. Bărbaţii au creierul impregnat de hormoni. Nici cel mai distins intelectual nu e altfel, până şi el, la orice vârstă, îşi imaginează cum ar face-o cu fata plictisită, necunoscută, de lângă el. Dar când cunoşti cea mai minunată femeie din lume, care e cea pe care o poţi iubi, semnul este, trebuie să fie, că nici pulpele, nici «balcoanele» nu se mai văd, de parcă hormonii sexului şi-ai agresivităţii s-ar retrage din creierul tău tumefiat şi l-ar lăsa inocent ca un creier de copil şi translucid ca o corniţă de melc. Facem sex cu un creier de bărbat, dar iubim cu unul de copil, încrezător, dependent, dornic de a da şi a primi afecţiune. Femeile minunate din viaţa mea, toate cele pe care le-am iubit cu adevărat şi care-au răspuns cu dragoste dragostei mele, au fost într-un fel necorporale, au fost bucurie pură, nevroză pură, experienţă pură. Senzualitatea, uneori dusă până foarte departe, nu a fost decât un ingredient într-o aventură complexă şi epuizantă a minţii. Pentru mine nu există, deci, «cea mai minunată» în sensul de 90-60-90, nici în cel de blondă, brună sau roşcată, înaltă sau minionă, vânzătoare sau poetă. Cea mai minunată este cea cu care am putut avea un copil virtual numit «cuplul nostru», «dragostea noastră».