Ajutor Quotes

E greu să-ți imaginezi lumea fără un creator, dar prefer să nu-mi închipui că faptele oamenilor sunt inspirate de ființe supranaturale. Îmi place mai mult să cred că oamenii și-au inventat brutalitatea fără ajutor divin.

Lumea e plina de masti de sticla. Te uiti si nu le vezi. Mîngîi fata unei femei si nu simti masca asta de sticla. Se îmbratiseaza doi amanti si nu simt unul la celalalt masca de sticla. Se saruta si nu simt. Mama îsi creste copilul si nu simte cum odata cu obrazul se largeste si masca de sticla. Nu, aceste masti nu se vad. Dar opriti-va undeva, vroiam sa le strig, si tipati, cereti ajutor, amenintati.

Mai preţios ne este prietenul ori vecinul decât un aşa-zis adevăr despre care nu ştim cât va fi valabil. Dragostea de aproapele nostru e adevărata noastră datorie, aproapelui se cuvine să-i sărim în ajutor; pe când, în numele unor nesigure şi vremelnice adevăruri, conştiincioşii sunt mereu gata să-şi persecute şi denunţe semenii.

Ce semeni, aia culegi! Aşa a fost şi aşa va fi mereu! îi răsuna încă în ureche vocea bunicii. Viaţa este un ogor care aşteaptă să fie lucrat. E bine să semeni din toate, bunătate, speranţă, iubire, fericire, aşa nu-ţi va lipsi nimic în toamna vieții tale şi nici la primul suflu al gerului. Nu e bine să semeni un singur lucru, vei tânji apoi după ce nu ai şi vei privi cu jind la curtea vecinului. Vei fi nefericit. Să semeni de toate şi să ai grija lor, să nu le lași de izbelişte. Dacă te uiţi în jur, sunt atâtea ogoare nelucrate, atâţia oameni care se irosesc acoperind pământuri fertile cu nepăsare. Şi mulţi habar nu au ce bogăţii zac în sufletul lor. Sunt prea ocupaţi să se plângă. Când te plângi, nu mai vezi decât tristeţe. Nu aştepta ajutor, fiecare este ocupat cu ogorul lui, nu au timp să îl lucreze şi pe al tău. Mai bine te apuci de treabă şi vezi ce trebuie făcut!

- Ajutor! Ajutor! răcnea vocea, la vreo câțiva pași depărtare. - Dacă l-am salva pe bietul om? propuse Trencavel. - Nu îmi surâde ideea de a face munca paznicului de noapte, zise Mauluys cu răceală. Dar, în fine, dacă ți-e ție pe plac...

Virgil, ești tu? Fântâna ești, al cării torent - îi zisei cu rușine-acum- bogat pornit-a fluviul cuvântării? tu marea faclă-n veci pe-al artei drum! deci fie-mi de-ajutor iubirea vie și studiul lung în dulcele-ți volum. Părinte-mi ești, maestru-mi ești tu mie, tu singur ești acel ce-a dat o viață frumosului meu stil ce-mi e mândrie.

Oricât ar fi ea de tăcută, se aude cum strigă după ajutor.

Trebuie să-i mulţumeşti Lui şi tot Lui să-i ceri ajutor. Numai în El vom găsi liniştea, mângâierea, salvarea şi iubirea, adăugă ea şi, înălţându-şi privirea la cer, începu să se roage, după cum înţelese Alexei Alexandrovici din tăcerea ei.

Unii oameni au nevoie de oameni care să aibă nevoie de ei. Tu nu înțelegi pentru că nu faci parte dintre aceștia. Tu te-ai folosi de mine și m-ai arunca la o parte ca pe o pungă de hârtie, dacă la asta s-ar ajunge. Dumnezeu și-a bătut joc de tine, prietene. Ți-a dat destulă judecată cât să te doară dacă faci asta și destulă tărie cât să treci totuși la fapte. N-ai putea să te înfrânezi. Dacă aș cădea pe plajă și aș striga după ajutor, tu ai păși peste mine, dacă m-aș afla între tine și blestematul ăla de Turn al tău. Nu-i așa că m-am apropiat de adevăr?

Te vei zbate, pierdut, înecat în nesiguranță. Vei striga „ajutor” în toate părțile și nimeni nu-ți va răspunde. Vei întinde brațele, vei chema să fii ajutat, iubit, mângâiat, scăpat! Și nimeni nu va veni. Pentru ce suferim astfel? Pentru că am fost, fără îndoială, născuți să trăim mai mult prin materie decât prin spirit; dar, gândind mereu, s-a născut o nepotrivire între gradul inteligenței noastre mărite și împrejurările cu neputință de schimbat ale vieții noastre.

Ce întuneric era. Lumea întreagă închisese ochii şi-şi astupase urechile. Nimeni nu se va întoarce măcar să privească la spasmele morţii lui. Teama îi sugrumă gatlejul şi deodată izbucni. Fălcile se descleştară şi el scoase un ţipăt de animal. — Ajutor! Expresia tipică. Bine, las-o să fie tipică. Ce rost mai avea individualitatea, cand erai în primejdie de moarte? Voia să trăiască, oricum, chiar dacă viaţa lui n-ar fi avut mai multă individualitate decat bobul de mazăre în teaca lui.

Moccoli sau moccoletti sunt lumânări a căror grosime variază și care deșteaptă printre actorii marii scene ce încheie carnavalul roman două preocupări opuse: aceea de a-și păstra moccoletto aprinsă și aceea de a stinge moccoletto altora. Cu moccoletto este ca și cu viața: omul n-a găsit încă un mijloc de a o transmite și deține acest mijloc de la Dumnezeu. Dar el a descoperit o mie de mijloace de a o răpi. E drept că, pentru această supremă operație, diavolul i-a venit întrucâtva în ajutor.

Deodată crescu în el o tristeţe plumburie. Singurul lucru pe care puteau să-l facă era să-şi lingă rănile unul altuia. Dar vor linge mereu şi rănile nu se vor vindeca niciodată, iar la urmă limbile li se vor toci. —N-am priceput. Dar viața nu e ceva ce se poate pricepe. Există tot felul de vieţi, iar uneori partea opusă a colinei pare mai verde. Pentru mine cel mai greu este că nu ştiu unde vom ajunge cu traiul ăsta, dar probabil că asta nu se ştie niciodată, indiferent ce fel de viaţă duci.

Cand in sfarsit, aveam ceea ce dorisem, ma asezam la masa si, la prima opinteala, mi se parea ca sunt de o solemnitate idioata, ca am intrat intr-un rol care nu mi se potrivea. Si cum era de asteptat, totul se termina cu o noua amanare. Alteori ma exaspera foamea, o foame patologica, insuportabila ce nu putea fi astamparata in niciun fel, iar cand mi se sfarseau si aceste pretexte stravezii, imi venea in ajutor insasi natura: prea cald, prea frig, foarte umed, inainte de ploaie, dupa ploaie...

Tot spunându-și, în legătură cu vrăjmașii săi, că liniștea era moartea și că celui care vrea să pedepsească crud îi trebuie alte mijloace decât moartea, el căzu în neclintirea posacă a ideilor de sinucidere; vai de cel care, pe panta nenorocirii, se oprește la aceste sumbre idei! Ea e una din acele mări moarte care se întind ca azurul valurilor pure, dar în care înotătorul își simte din ce în ce mai mult picioarele prinse într-un glod de smoală, care îl atrage spre ea, îl aspiră, îl înghesuie. Când este prins astfel, și dacă ajutorul divin nu-i vine în ajutor, totul este sfârșit, fiecare sforțare, pe care o încearcă, îl afundă mai adânc în moarte.

Te miri cum frumuseţea ne dă iluzia deplină a binelui. Când o femeie frumoasă îndrugă prostii, o asculţi şi nu-i observi prostia, ci tot ce-ţi spune ţi se pare inteligent. Vorbeşte şi se poartă oribil şi tu vezi în asta ceva drăgălaş. Dacă însă nici nu spune prostii nici nu face lucruri urâte şi mai e şi frumoasă, te convingi numaidecât că e un miracol de deşteptăciune şi de moralitate. Milioane de oameni, generaţii de robi cad victimă muncii silnice din fabrici numai pentru a satisface capriciile femeilor. Femeile, aidoma unor regine, ţin nouăzeci la sută din omenire în captivitatea lor şi în sclavia muncii grele… Ele se răzbună, acţionând asupra simţurilor noastre, prinzându-ne în mrejele lor. Da, totul purcede de aici. Femeile au făurit din ele însele o atât de puternică armă de acţionare asupra simţurilor, încât bărbatul nu se poate purta calm faţă de femeie. E de ajuns bărbatul să se apropie de femeie ca să cadă pradă vrăjii ei şi să-şi piardă capul. Şi odinioară mă simţeam totdeauna prost, stingherit când vedeam o doamnă gătită de bal; acum, însă mă cuprinde de-a dreptul groaza, văd în ea pur şi simplu o primejdie pentru oameni, o nelegiuire, şi-mi vine să chem Poliţia, să strig după ajutor. Căci numai noi, bărbaţii, nu ştim şi, fiindcă nu vrem să ştim, pe câtă vreme femeile ştiu foarte bine că cea mai sublimă, cea mai poetică dragoste, cum îi spunem noi, nu depinde de însuşirile morale ale femeii, ce de apropierea fizică şi totodată de pieptănătură, de culoarea şi croiala rochiei. Oamenii se căsătoresc fără să vadă în căsătorie altceva decât o împerechere şi rezultatul este fie înşelăciunea, fie silnicia. Înşelăciunea e mai uşor de suportat. Bărbatul şi soţia înşeală numai lumea, lăsând să se creadă că ar fi monogami, când în realitate trăiesc poligamie sau poliandrie. Şi asta e destul de greu, dar mai merge. Când însă – şi lucru acesta se întâmplă cel mai adesea – soţul şi soţia şi-au asumat obligaţia formală de a trăi toată viaţa împreună şi chiar din a doua lună a căsniciei încep a se urî unul pe altul, doresc să se despartă şi totuşi stau laolaltă, atunci ajung la acel infern îngrozitor, care-i duce la beţie, care-i face să se împuşte, să se omoare sau să-şi otrăvească fiecare viaţa lui şi pe a celuilalt

Tata profeţeşte, în continuare, aghezmuind cu pensula de vopsea. Zice că dacă au desfiinţat Şcoala Blajului, azi-mâine - or să desfiinţeze şi Biserica Unită, cine să-i împiedice, ba chiar o să le sară în ajutor Sfânta Biserică Ortodoxă, crezînd că astfel are să întoarcă la turmă oiţele rătăcite la 1700... Mai zice tata ce-a mai zis, că vrem, nu vrem, greco-catolicii ardeleni ne-au învăţat carte - din păcate nu ăi pe noi, Basarabenii, căzuţi sub Ruşi. Ne ţine tata, pentru a nu ştiu câta oară, conferinţă cu Şcoala Ardeleană şi zice că, de n-ar fi fost papistaşii Maior, Micu, Şincai, şi în ziua de azi ar fi moţăit Românul la umbră turcească, neînstare să se apere măcar de muştele care-i intrau în gură; ar fi pirotit şi-acum pe ceardac, pufăind din narghilè şi horpăind, în somn, din cahfè...

În acest fel , făcând un pas înainte și unul înapoi, părintele nostru interior ascultă strigătele de ajutor din trecut și încearcă să descopere adevăratul motiv din spatele sentimentelor actuale. La fel ca un bun terapeut sau un bătrân înțelept, părintele interior ne ajută să calmăm latura copilărească care capătă valoare și apartenență. Această parte din noi se simte auzită și înțeleasă, ceea ce duce la o înțelegere și o ușurare imediate. în loc să acționeze orbește printr-o reacție emoțională, dialogul interior permite timp pentru o pauză și reflecție. Prin aceste validări constante ale sinelui nostru esențial, părțile din noi blocate într-un comportament copilăresc ies din umbră și intră într-o stare de integritate. În acest fel, vechile noastre răni, abandonate în copilărie, au șansa de a se vindeca. Nu mai simțim nevoia să ne distanțăm de aceste părți vechi ale noastre, pentru că vedem că ele sunt doar proiecții din trecutul nostru.

Uneori, copiii se pot simți respnsabili față de așteptările părinților chiar și atunci când aceștia nu le cer , în mod explicit și clar, ceva anume. Atunci când adulții semnificativi sunt deprimați o perioadă mai lungă de timp, dependenți de diferite substanțe sau nu sunt cu adevărat prezenți, din diferite motive, copiii pot interpreta acest gen de situații ca pe o nevoie a adultului de ajutor, și, mânați de loialitatea invizibilă pe care o manifestă față de cei care le-au dat viață, încep să preia din responsabilități fără să mai aștepte, în schimb, să primească iubirea părintească. Deseori am fost prins și eu în acest mecanism relațional în care, preocupați de propriile dureri psihologice, părinții îmi ofereau atenție doar atunci când deveneam o sursă de suport emoțional și ajutor practic; mai concret, atunci când adoptam comportamente care nu erau potrivite pentru vârsta mea, fenomen care în cărțile de terapia familiei este cunoscut ca parentificare. În timp, am învățat că pot să contribui la schimbarea stării emoționale a părinților mei, dar și a altor adulți din jur și că atunci sunt șanse mai mari să fie liniște în familie și poate - poate voi căpăta și eu puțină alinare emoțională. Însă cel mai dureros mesaj distorsionat pe care l-am dobândit a fost că eu pot fi acceptat doar dacă mă abțin de la a cere, dacă renunț la nevoile mele și mă străduiesc să țin cont de ale celor din jur. La maturitate, am ajuns să caut plăcerea în relații complicate, fiind atras de adulții care erau în căutarea unui colac de salvare. Și culmea sau nu, ajunsesem să mă simt bine în aceste diade unilaterale, în care mă dedicam trup și suflet pentru ca celorlalți să le fie bine. Nu este vorba doar despre conexiunile sentimentale, același obicei îl manifestam și în relațiile de prietenie și cele profesionale. Convingerea bazală fiind aceea că, dacă sunt perfect, mai devreme sau mai târziu, voi ajunge să primesc și eu ceva. Trăind astfel după principiul - Nu te accepta pentru ceea ce ești, deoarece nu ești suficient, tu trebuie să fii ceea ce cred alții că ești. Iar aceasta este o variantă a dependenței de nefericire.

Nevasta lui Vasile era prima la care văşcencile aflate în necaz alergau să caute ajutor. Justiţia pe toate le oblojea. Cunoştea toate plantele tămăduitoare şi le recomanda împotriva aleanului şi amărăciunii, dar şi pentru durerile de cap sau de stomac – de la sunătoare, tei, muşeţel, la ghimbir şi usturoi. Cu mandragora făcea de dragoste fetelor bătrâne. Veronica îi povestise odată Lianei că auzise ea că profesoara ei de franceză, femeie singură-cuc, de peste treizeci de ani, slabă, înaltă şi gălbejită, dar cochetă şi citită, disperată că nu-şi găseşte ursitul, se dusese la Justiţia să-i ghicească în cărţi. După ce Justiţia o primi cu „săru-mânuşiţa cuconiţă, mânca-te-ar mama, că frumoasă mai eşti, ptiu să nu te deochi!”, de o dădu pe biata profesoară gata cu atâtea linguşeli, o aşeză la masa ciuntă, cu picioarele crăcănate şi descumpănite, de se clătina la orice mişcare, pe un scaun ştirb, scoase cărţile, şi, amestecându-le, începu a boscorodi: - Douăzeci şi patru de cărți în douăzeci şi patru de părți, să vă împărțiți și să-mi ghiciți... (Regasirea, 2022)

Am un bilet de tren spre tristeţe-e-e-e... Dacă vrei s-o canţi - cant-o. In ziua de azi cei care sunt prinşi în ghearele biletului de tren n-o cantă aşa niciodată. Tălpile lor sunt atat de subţiri, încat ţipă cand calcă pe cate o pietricică. S-au plimbat destul. Acum ar vrea să cante „Romanţa biletului dus-întors". Un bilet „de dus" e o viaţă demontată, căreia îi lipsesc verigile dintre ieri şi astăzi, dintre astăzi şi maine. Numai un om care se agaţă de un bilet dus şi întors poate să fredoneze cu o tristeţe adevărată cantecul unui bilet de dus. Tocmai de aceea e disperat ca nu cumva jumătatea „de întors" a biletului să se piardă sau să fie furată: cumpără mărfuri, face asigurări pe viaţă şi turuie întruna cu tovarăşii săi din sindicat şi cu superiorii. Fredonează „Romanţa biletului dus" cu toată puterea şi, alegandu-şi la întamplare un canal, dă drumul televizorului la maximum, încercand să înece vocile morocănoase ale acelora care n-au decît un bilet „dus" şi care strigă neîncetat după ajutor, voci care urcă prin ţevile de la baie sau prin gaura closetului. N-ar fi deloc curios dacă „Romanţa biletului dus-întors" ar fi cantecul omenirii încarcerate.

- […] Va voi spune simplu ca trebuie sa traiti numai pentru ca viata e frumoasa in sine. Nu exista in lume decat un singur lucru foarte grav si de nevindecat: moartea! Restul poate si trebuie vindecat, chiar si dragostea cea mai adevarata si infocata, ca de exemplu, cea pe care o traiti voi acum! D’Assas scutura din cap cu o violenta disperata. -Imi vorbiti asa pentru ca voi n-ati iubit niciodata! zise el. Saint-Germain surase… -Ce numiti voi iubire? zise el cu o gravitate si mai pregnanta. Ascultati-ma bine. Poate ma veti intelege, pentru ca sunteti unul din sufletele cele mai generoase pe care le-am intalnit. Pentru umanitate in ansamblul sau, iubirea e o forma de egoism. Un barbat iubeste o femeie. Ceea ce vrea sa insemne ca o doreste; in felul asta doreste posesia; vrea neaparat ca acea femeie sa-i apartina in exclusivitate. Daca femeia e venala, o cumpara ca pe o statuie sau orice alt obiect de lux. Daca e onesta, se straduieste sa-i demonstreze ca trebuie sa-i apartina numai lui, si de buna voie. Una peste alta, vrea sa puna mana pe ea. E o opera de cucerire in felul barbarilor din antichitate. Dovada: chinurile iubirii se micsoreaza, disparand aproape cu totul daca femeia vizata nu se da nimanui. Ceea ce se cheama gelozie nu-i decat expresia acestui egoism de o factura deosebita… Barbatul cauta deci mai ales sa-si satisfaca propriul sau apetit de cuceritor si de proprietar atunci cand afirma ca iubeste. Iubirea, asta inseamna: vreau. Vreau acest obiect: bronz, marmura sau femeie. Pentru mine, numai pentru mine! Asa vreau eu. Si atunci spun ca o iubesc! Cat imi e de mila!... -Asa deci, murmura d’Assas, exista si o alta forma de iubire!... -Da, iubirea exista! E adevarat. E mai pretioasa decat comorile lui Ali-Baba! Dar, ma rog, ea exista. Putini barbati o cunosc. Este aproape la fel de greu de gasit un barbat care iubeste, pe cat e de greu de gasit o femeie care sa merite a fi iubita. Dar se mai intampla! -Si cum e dragostea asta de care vorbiti? intreba cavalerul. -Iubirea aceasta, zise atunci contele, este forma cea mai perfecta a devotamentului, adica tocmai contrariul a ceea ce vulgul considera a fi iubire. A iubi o femeie nu inseamna decat a dori cu ardoare fericirea ei, si nu fericirea ta. Intelegeti ce vreau sa spun? -Da… sau cel putin cred ca da, zise d’Assas. -Iubesc o femeie. Iata ce inteleg prin asta: daca aceasta femeie ma cheama in ajutor, voi fi in stare si de muncile lui Hercule, voi face sa tremure si cerul si pamantul ca sa-i asigur fericirea… dar daca ea se indeparteaza de mine… daca simpatia ei se indreapta spre un altul… -Ei bine? -Ei bine, pentru ca o iubesc… pentru ca am consimtit sa-i asigur fericirea, nu numai ca nu voi fi un obstacol intre ea si barbatul alea… dar chiar ma voi bucura vazand ca a gasit fara mine acea fericire pe care pretindeam ca i-o aduc. -Ingrozitoare teorie! -Spuneti ca e ingrozitoare pentru ca nu ati gustat farmecul nesfarsit al devotamentului pur, al sacrificiului care nu asteapta recompensa… Eu, care am cunoscut toate formele iubirii, de la gelozia care nutreste ganduri criminale pana la disperarea ce naste ganduri de sinucidere, va spun ca numai in devotement e iubire!... D’Assas, visator, asculta cuvintele lui Saint-Germain care, putin cate putin, ii alinau durerea si o faceau mai usor de suportat. Poate contele nu avea alt scop decat acela de a-si expune teoria sa cu privire la iubire. Cavalerul, cum o spusese si Saint-Germain, era cu adevarat un suflet generous. Incepuse sa intrezareasca posibilitatea de a se devota fericirii Jeannei; incetul cu incetul ideea sinuciderii incepea sa piarda teren. Caci cuvintele contelui incolteau si dadeau roade. “Un singur lucru e nevindecabil: moartea!” Caci murind, nu se condamna singur sa nu o mai vada pe Jeanne?

Românii [...] mențin ritmul vieții prin câte-un dute-n pizda mă-tii. Nu există nimic mai mobilizator sub soarele Bucureștiului decât acest îndemn aproape domestic. Întoarcerea în găoacea maternă este cel mai bine intenționat sfat pentru oricine a rătăcit drumul. Du-te-n pizda mă-tii aduce aminte cuiva de unde a venit , îi arată că drumul făcut până aici trebuie luat de la capăt. Îi spune că în orice moment parcursul său istoric ar putea fi anulat. Du-te-n pizda mă-tii e un act de bunăvoință, un deget ridicat în momentul oportun, o atenționare, un ajutor dat la nevoie și chiar o dezicere politicoasă de cineva care a greșit drumul. Spune pe scurt ceea ce ar fi zis un discurs lung despre punctele slabe. Ai greșit! Asta e! Dar poți s-o iei de la capăt! Hai să ne facem că nu s-a întâmplat! Ești nou, nenăscut, șters din istorie. Poți să te naști iar!

Suntem creatori, dar jucăm naivi, rolul de „creație”. Ne considerăm biete oi neajutorate, mânate încolo și-ncoace de Dumnezeul care ne-a creat. Îngenunchem aidoma unor copii speriați, implorând ajutor, iertare sau noroc. Odată ce ne vom da seama însă că am fost cu adevărat modelați după chipul și asemănarea Creatorului, vom începe să înțelegem că și noi suntem, prin urmare, creatori. Iar atunci când acest lucru ne va fi clar, porțile se vor deschide larg în fața realului potențial omenesc.

Dacă eşti împins să fii ochii pe ceilalţi şi să-i înveţi sau să-i mustri, te afli pe un drum greşit: acela care se osândeşte pe sine, n-are ce să le reproşeze celorlalţi. Dacă ţi se pare că eşti ,,deranjat” de oameni sau împrejurări, înseamnă că nu ţi-ai înţeles lucrarea cum se cuvine: tot ceea ce pare la prima vedere deranjant este în realitate dat ca un prilej de dobândire a îngăduirii, răbdării şi ascultării. Cel smerit nu poate fi deranjat, el poate numai deranja pe alţii. De aceea: ţine-te deoparte, ascunde-te. Intră în cămara ta închizând uşa (Matei VI, 6), chiar dacă te găseşti fără voia ta în tovărăşii zgomotoase. Dar de va deveni aceasta cu timpul prea anevoios de făcut, ieşi afară oriunde eşti singur, cere din tot sufletul tău ajutor de la Domnul şi El te va auzi. Fii totdeauna în sinea ta ca o roată, ne sfătuieşte stareţul Ambrozie: roata se rostogoleşte cu atât mai uşor cu cât atinge pământul mai puţin. Nu mai cugeta, nu mai vorbi, nu te mai împotmoli în cele lumeşti mai mult decât este nevoie. Dar aminteşte-ţi totodată că roata ce se află cu totul în aer nu se poate rostogoli.

Alt ajutor de nădejde nu poţi căpăta de nicăieri: nu-ţi risipi cele adunate de dragul unei uşurări trecătoare. Trage-ţi plapuma peste cap: acum se încearcă răbdarea şi stăruinţa ta. De treci proba să-i mulţumeşti lui Dumnezeu care ţi-a dat puterea. De nu, ridică-te din nou cu putere, roagă-te de miluire şi cugetă: aceasta mi s-a cuvenit după dreptate! Căci căderea însăşi ţi-a fost pedeapsa: te-ai bizuit prea mult pe tine însuţi, şi ai văzut unde ai ajuns. Ai primit o învăţătură: nu uita să mulţumeşti.

Dacă am fi fost smeriţi, Domnul ne-ar fi dat să vedem raiul în fiecare zi. Dar cum nu suntem smeriţi, trebuie să luptăm şi să ne războim cu noi înşine: dacă te birui pe tine însuţi, Domnul îţi va da sfântul Său ajutor drept răsplată pentru smerenia şi osteneala ta.

Încercarea prin care treci te ajută să faci măcar atât: să îți ridici privirea spre cer. Cineva de sus va trebui să coboare aici jos ca să-ți dea o mână de ajutor.

Nu culoarea pielii, nu bogăția, nu apartenența etnică sau religioasă ne fac oameni buni sau răi. Ceea ce facem și, mai ales, felul în care îi ajutăm pe cei care au nevoie de ajutor ar trebui să fie mult mai importante. Ambiția mea e să fiu un om decent. Nu pot să fiu perfect, dar voi fi în mod sigur decent.

Nu subapreciez sinuciderile atunci când le numesc slăbiciuni, subliniez că oricine se gândeşte să facă un astfel de lucru are nevoie de ajutor. Nu cred că o persoană normală, sănătoasă mental, poate să se sinucidă.

Există morale de stăpâni şi morale de sclavi. […] Să remarcăm pe dată că în cazul acestei prime varietăţi de morală antagonismul „bun“ şi „stricat“ echivalează cu „nobil“ şi „detestabil“: - antagonismul „bun“ şi „rău“ are o altă origine. E dispreţuit laşul, fricosul, meschinul, cel care se preocupă doar de stricta utilitate; de asemenea, suspiciosul cu privirea-i strâmbă, cel care se umileşte, omul de soi căinesc care se lasă maltratat, lingăul milog, şi mai ales mincinosul: - e o credinţă înrădăcinată a tuturor aristocraţilor că norodul e mincinos. „Noi, veridicii“ - astfel îşi ziceau nobilii în Grecia antică. […] El preţuieşte tot ceea ce îi este propriu: o astfel de morală constă în glorificarea sinelui. În prim-plan se află sentimentul belşugului, al prea-plinului puterii, fericirea unei înalte tensiuni, conştientă unei avuţii dornice de a se dărui şi cheltui: - şi aristocratul vine într-ajutor nefericiţilor, dar aproape niciodată nu o face din milă, ci mai degrabă mânat de imboldul abundenţei de putere. Aristocratul respectă în propria-i fiinţă pe omul puternic, stăpân asupra lui Însuşi, pe cel care se pricepe să vorbească şi să tacă, pe cel care uzează bucuros de severitate şi duritate faţă de sine însuşi şi care se înclină cu veneraţie în faţa tuturor celor severe şi dure. „De piatră-i inima ce Wotan în pieptu-mi aşeza“, se spune într-o veche Saga scandinavă: şi pe bună dreptate, căci e o vorbă izvodită de sufletul unui viking mândru. Un astfel de om se mândreşte tocmai cu faptul de a nu fi născut pentru compasiune: şi de aceea eroul acestui Saga adaugă avertizând: „cel căruia inima nu îi e de tânăr dura, nu o va avea nicicând dură“. Aristocraţii şi cutezătorii care gândesc astfel se situează la antipodul moralei care vede tocmai în compătimire sau în acţiunea în folosul semenului sau în desinteressement simbolul moralităţii; încrederea în sine, mândria de sine, ostilitatea absolută şi ironia faţă de „altruism“, acestea fac parte şi ele în mod categoric din morala aristocrată, laolaltă cu o uşoară desconsiderare şi prudenţă faţă de compasiune şi de „inimile calde“. Puternicii sunt acei care se pricep cu adevărat să venereze, aceasta-i arta lor, domeniul în care îşi exercită inventivitatea. […] Ei pot acţiona după cum cred de cuviinţă sau „după voia inimii“, în orice caz „dincolo de Bine şi de Rău“ - : iată un domeniu în care se poate manifesta compătimirea şi alte sentimente asemănătoare. […] Cu totul altfel stau lucrurile în cazul celui de al doilea tip de morală, morala sclavilor. Să presupunem că asupriţii, oprimaţii, suferinzii, robii, şi chiar cei nedeciși şi istoviţi de ei înşişi se îndeletnicesc cu morala: care va fi oare numitorul comun al evaluărilor lor morale? Probabil că ele vor exprima o suspiciune pesimistă faţă de condiţia umană în totalitatea ei, poate o condamnare a omului laolaltă cu condiţia sa. Sclavul priveşte cu invidie virtuţile celor puternici: el este sceptic şi suspicios, posedând chiar un rafinament al bănuielii faţă de tot acel „bun“ preţuit de cei puternici -, el încearcă să se convingă că nici măcar fericirea acestora nu este autentică. Dimpotrivă, calităţile menite să uşureze existenţa suferinzilor sunt evidenţiate şi scăldate în lumină: sclavul preţuieşte compătimirea, mâna serviabilă şi săritoare, inima caldă, răbdarea, hărnicia, modestia, amabilitatea - căci acestea sunt calităţile cele mai utile, aproape singurele mijloace de a îndura povara existenţei. Morala sclavilor este esenţialmente o morală a utilităţii. Acesta-i locul de obârşie al vestitului antagonism dintre „bun“ şi „rău“: - rău este considerat cel puternic şi primejdios, cel care inspiră teamă, cel care posedă subtilitate şi vigoare, nelăsând teren dispreţului. Aşadar, potrivit moralei sclavilor, „răul“ este cel care inspiră teamă; în morală stăpânilor, dimpotrivă, cel care inspiră teamă şi vrea să inspire teamă este de-a dreptul „bunul“, în vreme ce omul „stricat“ este considerat demn de dispreţ.

Adevărul bine ascuns - şi mai ales ceea ce Luce avea să creadă - îl îngrozea pe Daniel. Dar Luce trebuia să-l descopere fără nici un ajutor, era singura cale de a rupe acest cumplit cerc vicios. De aceea, experienţa ei la Shoreline avea să fie crucială. Vreme de optsprezece zile, Daniel putea să ucidă oricât de mulţi Proscrişi îi ieşeau în cale. Dar, când armistiţiul avea să se termine, totul va fi din nou în mâinile lui Luce. Şi numai în mâinile ei.

Fizic zambea, dar sufleteste striga dupa ajutor . Isi dorea sa fie salvata , mai mult decat orice .

Lucrul cel mai bun din noi e ascuns pe undeva şi trebuie să-i dăm o mână de ajutor ca să-şi deschidă aripile, nu să le sufoce.

LA GUERRE DES MOTS On entend les pas de soldats, ont murmuré les mots… En cottes de mailles nous nous habillerons Ont crié les mots. Dans la guerre de tous, Contre tous, On n’entend aucun Stradivarius Dans les montagnes nous nous cacherons, et dans les psaumes, ont montré leur stratégie les mots les aubes et les points cardinaux nous incendierons les paraphrases nous empoisonnerons et des incantations nous hisserons et de l’aide nous recevrons… On entend les pas de soldats, Mots, chaussez vos godillots ! * RĂZBOIUL CUVINTELOR Se-aud pași de soldați, au șoptit cuvintele… Ne vom îmbrăca în zale, au strigat cuvintele. În războiul tuturor împotriva tuturor nu se-aude nici un Stradivarius Ne vom ascunde în munți și-n psalmi, și-au arătat strategia cuvintele vom incendia zările și punctele cardinale, vom otrăvi parafrazele și vom incendia incantații și vom primi ajutor… Se-aud pași de soldați, Cuvinte… încălțați-vă bocancii !... (p. 19, traduit du roumain par Gabrielle Danoux)

Iată crima societății tehnice occidentale! Ucide omul viu - sacrificându-l teoriei, abstracției și planului. Aceasta este forma modernă a sacrificiului omenesc. Rugul și arderile pe rug au fost înlocuite cu biroul și statistica - două mituri sociale actuale, în flăcările cărora se consumă sacrificiul uman. Democrația, de exemplu, e o formă de organizare socială clar superioară totalitarismului, dar ea nu reprezintă decât dimensiunea socială a vieții omenești. A ajunge să confunzi democrația cu însuși sensul vieții înseamnă a ucide viața omului și a o reduce la o singură dimensiune. E cea mai mare greșeală - comună naziștilor și comuniștilor. Viața omenească n-are sens decât luată și trăită în întregul ei. Și pentru a pătrunde sensul ultim al vieții trebuie să ne folosim de aceleași unelte de care ne slujim pentru a înțelege arta și religia. De uneltele creației artistice, uneltele oricărei creații. În descoperirea acestui sens ultim al vieții, rațiunea nu are decât un rol secundar. Matematicile, statistica și logica au același efect pentru înțelegerea și organizarea vieții omenești ca cel pe care îl au pentru a asculta muzica unui concert de Beethoven ori de Mozart. Dar societatea tehnică occidentală se încăpățânează să ajungă la înțelegerea lui Beethoven și a lui Rafael prin calcule matematice. Se încăpățânează să înțeleagă viața omenească și să o îmbunătățească prin statistici. Această încercare este, deopotrivă, absurdă și dramatică. Cu acest sistem omul poate atinge, în cel mai bun caz, apogeul perfecțiunii sociale. Dar acesta nu-i este de nici un ajutor. Viața omului va înceta să mai existe în momentul în care ea va fi redusă la aspectul social, la automatism, la legile mașinii. Aceste legi nu vor putea da niciodată sens vieții omenești. Și dacă vieții i se ia sensul - unicul sens pe care îl deține și care e întru totul primit în dar și întrece logica -, atunci viața însăși sfârșește prin a dispărea. Sensul vieții este absolut individual și intim.

(...) se împrieteniseră, se ajutau unul pe altul, că aşa-s oamenii săraci: îşi cred unul altuia mai repede (...)

Binele pe care vrei să-l faci lumii începe de la binele pe care ţi-l faci ţie, asta e…

Omul, cât e el de bun, se face al dracului dacă-i tot dai (...)

Sunt pierdut într-o furtună de zăpadă. Vântul șuieră, aruncându-mi în ochi valuri subțiri, tăioase, de zăpadă. Cutreier, pierdut, prin viforul alb, mișcător. Strig după ajutor, dar vântul îmi îneacă țipetele. Cad și mă târăsc prin zăpadă, pierdut în albul desăvârșit, asurzit de urletele vântului. Privesc cum zăpada îmi șterge urmele proaspete ale pașilor. Sunt o fantomă, mă gândesc eu, sunt doar o fantomă, fără urme de pași. Încep din nou să țip, speranța topindu-se, ca și urmele pașilor mei. Dar de data asta aud un răspuns îndepărtat. Îmi pun mâinile la ochi, să mi-i protejez de acele ninsorii și reușesc să mă ridic în fund. Dincolo de cortina mișcătoare de zăpadă reușesc să zăresc o licărire mișcătoare, o părere colorată. O formă cunoscută prinde contur. O mână se întinde după mine. Văd dâre adânci, paralele, brăzdând palma întinsă și picăturile de sânge care curg, pătând zăpada. Apuc mâna și deodată zăpada dispare.

Să te lași mișcat de necazul unui prieten, să-i întinzi o mână de ajutor, să riști pentru el, să-l îmbrățișezi și să-i arăți iubirea ta necondiționată, să râdeți în hohote și să vorbiți nu ca de la „bărbat la bărbat”, ci mai curând ca de la prieten la prieten, toate acestea însemnă să înlăturăm o bună parte din exageratul control, cu care ne-am obișnuit, din partea rațiunii. Cu prietenii poți sta la taclale, poți să flecărești pe seama altora, poți să faci nebunii care nu-ți sunt permise acasă, poți să mărturisești ce credeai că n-ai să-i spui nimănui și poți încălca secrete. Este cel mai bun mod de a te elibera de jugul emoțiilor. Cu timpul, veți descoperi că duioșia și afecțiunea împărtășită cu alți bărbați este la fel de firească precum joaca dintre doi cățeluși. Bărbatul trebuie să se întoarcă la bărbat. Nu pledez pentru discriminare, ci pentru complementaritate: pe măsură ce își pierde frica față de afectivitatea masculinp, bărbatul se va apropia mai ușor de iubirea feminină.

Justiția poveștilor, ca și cea a psihicului profund, răsplătește bunătatea arătată celor care par inferiori și pedepsește refuzul de a fi buni cu cei lipsiți de frumusețe. La fel se întâmplă și cu marile sentimente, cu iubirea. Când ne deschidem și atingem nefrumosul, suntem răsplătiți. Când disprețuim nefrumosul, ne izolăm de viața reală și rămânem afară în frig. Pentru unii dintre noi este mai ușor să avem gânduri frumoase, înalte, să ne apropiem de ceea ce literalmente ne transcende, decât să atingem ceea ce nu e pozitiv, să-i acordăm ajutor și asistență. E mult mai ușor, așa cum arată și povestea, să alungăm nefrumosul, și chiar să ne simțim îndreptățiți. Aceasta e problema cu Femeia-schelet. Ce este nefrumosul? Foamea noastră secretă de a fi iubiți este nefrumosul. Atitudinea noastră lipsită de loialitate și devotament este respingătoare, sentimentul separării noastre de suflet este dezagreabil, excrescențele noastre psihice, defectele noastre, neînțelegerile și fanteziile noastre infantile, toate acestea sunt nefrumosul. În plus, cultura noastră consideră că nefrumosul este natura viață-moarte-viață, cea care creează, distruge și creează din nou. Să descâlcim oasele Femeii-schelet înseamnă să înțelegem și să corectăm această eroare conceptuală; înseamnă să înțelegem că iubirea nu-i doar un pat de roze; înseamnă să ne simțim reconfortați, nu înfricoșați, în întunericul regenerator; înseamnă să punem balsam pe vechile răni; înseamnă să ne schimbăm modul de a fi și de a vedea pentru a reflecta sănătatea, nu slăbiciunile sufletului. Pentru a iubi, trebuie să atingem femeia fundamentală, toată numai oase și nu tocmai frumoasă, descâlcind pentru noi înșine sensul naturii viață-moarte-viață, punându-i oasele la locul lor și îngăduindu-i să trăiască din nou. Nu ajunge să aducem subconștientul la suprafață, nici s-o târâm din întâmplare pe Femeia-schelet până în casele noastre. Dacă ne temem de ea, dacă o disprețuim prea mult timp, evoluția iubirii se oprește. Descâlcind misterul Femeii-schelet, începe să se risipească vraja, adică frica noastră de moarte, de moartea veșnică. Din punct de vedere arhetipal, a descâlci ceva înseamnă a străbate un labirint și a coborî în lumea subpământeană sau acolo unde lucrurile sunt relevate într-un mod complet nou. Trebuie să trecem printr-un proces care la început pare întortocheat, dar care, în realitate, este modelul unei profunde reînnoiri. În povești, desfacerea unui nod sau a unei curele, dezlegarea sau descâlcirea este semnul că începem să înțelegem ceva ce până atunci ne era inaccesibil, să-i înțelegem aplicațiile și utilitatea; este semnul că suntem pe cale să devenim asemeni unui mag, o ființă înțeleaptă.

Tot ce merge rău în România nu decurge din vreo orientare greșită sau din proasta gestiune românească; de vină sunt ceilalți: ceilalți care ne-au prădat, ca și ceilalți care nu ne-au sărit în ajutor când aveau datoria să o facă.

Așa e viața. Vrem să credem cu orice preț că fericirea este veșnică, că iubirea nu se termină, că poveștile în care suntem au final fericit. E opțiunea noastră. Realitatea e cum e, nu cum vrem noi să fie. O poveste de dragoste își păstrează efectul atâta timp cât are magie, atâta timp cât creezi situații care să te farmece. Te-ai gândit vreodată la definiția a ceea ce trăim: „poveste de dragoste”? O sintagmă meschină. Ceea ce crezi că e nesfârșit e profund limitat. Suntem în această poveste atâta timp cât ne interesează să fim. Când nu mai simțim, se transformă în „poveste de ură” sau „poveste de indiferență” sau... „...” Facem lucruri unul pentru celălalt doar atunci când trăim dragostea sau cel puțin când avem senzația asta. Îi oferim celuilalt din timpul nostru, din emoțiile noastre, îl degrevăm de tot felul de acțiuni mai mult sau mai puțin domestice, suntem săritori, generoși, empatici doar pentru că ne leagă ceva. Cu aceeași persoană cu care am fost amestecați putem să fim străini, să trecem unul pe lângă celălalt și să nu ne mai emoționeze nimic, nici măcar amintirile. Când și trecutul a murit, înseamnă că am trăit degeaba, că ne-am dat o parte din viață doar ca să hrănim porcii. Alegem să nu ne mai doară, să uităm și să nu fim bucuroși. Poți să uiți că ai trăit o perioadă minunată, să mimezi că ai scos-o din tine, dar memoria sufletului nu o șterge. Alegem să urâm în loc să ne ținem sufletele în continuare de mână. Nu e hilar să ajuți un om doar în funcție de relația pe care o ai cu el, să-l ajuți condiționat? Când știi că are nevoie de ajutor... îi spui: „costă”. Nu mai e gratis, pentru că nu mai sunteți în aceeași poveste de dragoste. Dacă îți cere ajutorul, aștepți momentul să-l umilești, să fie la mâna ta. Asta ne deformează, ne strâmbă, hidoșenia se instalează în noi și se simte ca la ea acasă. Atunci când „povestea de dragoste” se închide, nu înseamnă că nu (ne) mai iubim. A urî un om pe care l-ai iubit înseamnă a te urî pe tine însuți, a distruge o parte din tine. Nu-i faci rău nimănui pe care-l ții la distanță, îți faci rău doar ție. E doar o chestiune de alegere.

Recuperarea dependenţilor de relaţii interumane implică primirea ajutorului dat de grupul de sprijin în învăţarea a două lucruri: cum să rupi cercul vicios şi cum să cauţi sentimente de auto-apreciere şi bunăstare în altă parte decât la un bărbat incapabil să nutrească aceste sentimente. Cheia este să înveţi cum să duci o viaţă sănătoasă, satisfăcătoare, liniştită, fără a depinde, pentru a fi fericit, de altcineva. Trist este faptul că pentru cei implicaţi în relaţii dependente (...) convingerea că se pot descurca singuri îi împiedică să ceară ajutor, obstrucţionând astfel recuperarea

Se pare că de dușman nu ne putem lipsi. Figura dușmanului u poate fi abolită de procesele de civilizare. Nevoia de dușman îi este înnăscută și omului blând și iubitor de pace. Pur și simplu, în aceste cazuri se deplasează imaginea dușmanului de la un obiect uman la o forță naturală sau socială care într-un fel ne amenință și care trebuie învinsă, fie ea exploatarea capitalistă, poluarea mediului, foametea din lumea a treia. Dar chiar dacă acestea sunt cazuri „virtuoase”, după cum ne amintește Brecht, ura împotriva nedreptății ne schimonosește și chipul. Etica este, prin urmare, neputincioasă în fața nevoii ancestrale de a avea dușmani? Aș spune că instanța etică sare în ajutor nu atunci când ne prefacem că nu există dușmani, ci atunci când căutăm să-i înțelegem, să ne punem în locul lor. (...) A căuta să-l înțelegi pe celălalt înseamnă să-i distrugi clișeul, fără să-i negi sau să-i anulezi alteritatea.

Îi era recunoscător când zâmbea, pentru că atunci îi putea vedea ridurile de la ochi, apărute dintr-odată, de nicăieri, și atunci ridurile astea păreau că sunt o întreagă viață abandonată, încă așternută dinaintea cuiva tânăr, dar venită acum în grabă în ajutor. Iar primejdia în care era nevoie de ajutor era apropierea lui, ca apropierea cuiva care venea s-o readucă în istorie, cum vii să-i spui unui copil gata, e timpul să punem tot ce este frumos deoparte, să punem deoparte tot ce este colorat, tot ce este prietenos și să facem beznă și să sperăm că noaptea nu va fi mai lungă decât viața noastră.