Aia Quotes

But in AIA, Anna decides that being a person with cancer who starts a cancer charity is a bit narcissistic, so she starts a charity called The Anna Foundation for People with cancer Who Want to Cure Cholera.

Thats the thing about pain, it demands to be felt

I even tried to tell myself to live my best life today.

Șoselele înseamnă civilizație...și, vorba aia, ce interes avem să fim civilizați?!

Contemporaneity,” to quote AIA, “specializes in the kind of battles wherein no one loses anything of any value, except arguably their lives.

heaviest of all woe Is theirs whose life is crushed beyond recall.

Ce semeni, aia culegi! Aşa a fost şi aşa va fi mereu! îi răsuna încă în ureche vocea bunicii. Viaţa este un ogor care aşteaptă să fie lucrat. E bine să semeni din toate, bunătate, speranţă, iubire, fericire, aşa nu-ţi va lipsi nimic în toamna vieții tale şi nici la primul suflu al gerului. Nu e bine să semeni un singur lucru, vei tânji apoi după ce nu ai şi vei privi cu jind la curtea vecinului. Vei fi nefericit. Să semeni de toate şi să ai grija lor, să nu le lași de izbelişte. Dacă te uiţi în jur, sunt atâtea ogoare nelucrate, atâţia oameni care se irosesc acoperind pământuri fertile cu nepăsare. Şi mulţi habar nu au ce bogăţii zac în sufletul lor. Sunt prea ocupaţi să se plângă. Când te plângi, nu mai vezi decât tristeţe. Nu aştepta ajutor, fiecare este ocupat cu ogorul lui, nu au timp să îl lucreze şi pe al tău. Mai bine te apuci de treabă şi vezi ce trebuie făcut!

Oft we know not till we see. Weak is human prophecy. Judge not, till the hour have taught thee What the destinies have brought thee.

Dacă Dumnezeu există cu adevărat, mă întreb ce o fi învârtit în ziua aia.

Not your fault, Hazel Grace. We’re all just side effects, right?” “‘Barnacles on the container ship of consciousness,’” I said, quoting AIA.

For now I feel All we who live are but an empty show And idle pageant of a shadowy dream.

Say, can the mind be noble, where the stream Of gratitude is withered from the spring?

E vorba aia celebră, că răul se bucură atunci când oamenii buni nu fac nimic ca să-l împiedice. Eu aș spune ceva mai mult: dacă oamenii buni nu fac nimic pentru a împiedica răul, atunci nici ei nu mai sunt buni, ci devin răi. E atât de simplu.

Când eram mică, mă gândeam că te lipești de un om şi vezi dacă te potrivești la cusături. Că ar fi simplu să-ţi dai seama dacă ai fost luat sau nu din trupul ăla. Şi gata. Ce mare lucru? Dar nu e chiar aşa. Că tăieturile se mai și vindecă, iar vindecările nu sunt întotdeauna vreo binefacere. Uite, în cazul androginului, chiar nu sunt deloc. Te destabilizează. Dacă ar fi fost rana proaspătă, gustai din sânge, luai fâşii din carte, legai ligamente şi te uitai la albul osului. Dacă te potriveai, te lipeai la loc. Dar nu. Pui cicatrice lângă cicatrice şi ce să mai găseşti? Că nu există o lege a vindecărilor, un loc în care să fie scris clar cum ai voie să te faci bine. Poate de-aia te faci rău de mult prea multe ori înainte de bine. Poate. Nu mi-e foarte clar.

Când îmi ridic acum mâinile în dreptul ochilor, și ele îmi tremură puțin, un tremur de care probabil n-o să scap niciodată, mai retrăiesc senzația aia minunată și astăzi. Și, dacă o simt, presupun că e adevărată. Că a fost adevărată. Că este ceea ce am făcut. Și o parte din ce s-a întâmplat în ziua aia nu aș schimba nici acum, dacă mi s-ar da șansa neomenească de a mă reîntoarce în trecut.

— .......ştii de ce-l iubesc încă pe Dumnezeu? — Pentru că e singur, ca mine... ca tine, a răspuns Mensur. Singur-singurel acolo sus pe undeva, fără un suflet cu care să vorbească - mă rog, poate câţiva îngeri, dar cât te poţi distra cu un heruvim? Bilioane de oameni se roagă Ia El: 'O, Doamne, dă-mi reuşite, dă-mi bani, dă-mi un Ferrari, dă-mi aia, dă-mi aialaltă...' Aceleaşi cuvinte iar şi iar, însă nimeni nu-şi prea dă osteneala să-L cunoască. — Gândeşte-te ce fac oamenii când văd un accident pe şosea. Spun imediat: 'Doamne fereşte!' Poţi să crezi aşa ceva? Prima lor reacţie e să se gândească la ei înşişi, nu la victime. Atâtea rugăciuni sunt copii la indigo ale altora. Apără-mă, iubeşte-mă, ajută-mă, toate ţipă eu, eu, eu... Şi mai numesc asta pietate; eu aş numi-o egoism deghizat.

Dar de ce nu vorbeşti şi cu mine? Crezi cumva că de-aia n-am venit la patul tău înainte să mori, fiindcă te-am uitat?... Ştiu că poate cu timpul amintirea ta de când eram mic ar fi crescut iar la loc şi ar fi astupat-o pe cea de care mi-a fost mie frică să n-o capăt venind la patul tău, m-am gândit şi la asta, dar eu mai ştiu că nu toate încercările te lasă neatins... puţine te întăresc, toate caută să-ţi ia puterea... Şi eu vreau să spun ca şi tine că binele n-a pierit niciodată din omenire, dar că trebuie să ajungem să-l facem pentru toţi... Altfel crezi că merităm să vedem lumina soarelui?

Shame on the wight who when beset with ill Cares to live on in misery unrelieved.

I will screen my soul From reach of Pallas’ grievous wrath.

For dullards know not goodness in their hand, Nor prize the jewel till ‘tis cast away.

That all our gathered spoil was reaved and slaughtered, Flocks, herds, and herdmen, by some human hand,

Ath. I will confound his sense although he see.

And with loudly waxing mirth Heaping insult on thy grief, Each who hears it glories more Than the tongue that told before.

Every slander wins belief Aimed at souls whose worth is chief:

Tis hard for power to observe each pious rule.

-Vrei să joci ruleta rusească? -Nu, ruleta românească! Cu șase gloanțe. -Ești nebun? N-ai nicio șansă. -De-aia îi zice ruleta românească.

Iarba nu produce efect asupra vitelor, de aia oamenii nu pasc.

Düşünmemekte hoş bir hayat vardır. -Sophokles, Aias

De-aia nici nu vorbesti, de-aia nici nu mai ai ce sa gandesti, mergi si te eliberezi, devii gol, usor si tot mai tacut. Urci muntele coborand in tine.

a umplut golul care trebuia umplut la vremea aia. Și este valabil în cazul tuturor. Dar stai liniștit... nu a durat.

Basmele nu exista decat in basme. Adevarul este mai dezamagitor. Adevarul este intotdeauna dezamagitor, de-aia minte toata lumea.

JEAN: Visezi de-a-mpicioarelea! BERENGER: Dar eu stau jos. JEAN: Jos sau în picioare-i tot aia! BERENGER: Eh. nu... totuşi e-o diferenţă! JEAN: Nu-i vorba de asta. BERENGER: Păi tu ai spus că-i totuna de-i jos sau în picioare... JEAN: Nu m-ai înţeles. Atunci cînd visezi e totuna dacă visezi aşezat sau în picioare!... BERENGER: Ei bine, da, visez... Viaţa e vis...

(Oh, Dumnezeule, sora mea care are legătură cu mine este o din aia - o ciudată, o lipsă, una căreia nu poți să i-o tragi, o sub-dezvoltată și care nici măcar nu merită să fie făcută ilegală.)

Convingerea mea este ca artistul nu are nevoie de liniste sufleteasca si de calm. Trebuie sa fie intr-un surd conflict sau intr-o permanenta stare de iritare. Ca umilit, ca ocolit, ca neluat in seama. Cind aud atitea indemnuri pe la televiziune si radio, "Sa gindesti pozitiv!", spun: "Sunteti niste prosti!". Ma enerveaza teribil aceste indemnuri. E nevoie de starea conflictuala, de neprevazut, care te duce, prin intimplare si printr-un mecanism pe care nu-l stapinesti, la realizari palpabile. Ce e aia, "Gindeste pozitiv si stai linistit!"? Trece viata pe linga tine...

Îți aduceam pământul în care fuseseră mai înainte flori. Ți-l presăram pe păr. Ce cădea pe jos călcam în picioare, iar ce cădea pe sâni dădea rod. Iar sânii îți înfloreau, se făceau multicolori și luminau. Între ei- acolo mă piteam. Acolo plângeam eu după tine. Pentru că erai și plecai. De aia iubești o femeie, gagiule, pentru că într-o zi o să plece. Uite-așa, o să plece și o să te disprețuiască pentru că nu ai fost suficient de bărbat ca să o păstrezi.

Yes, Reyes mentioned Aias.” Lucien made no move in her direction. “Why did you slay him?” She lifted one of her shoulders in a casual shrug. Inside, though, she was anything but serene. The memory of her clash with Aias was not a pretty one. What could have been, what could have happened, still sometimes haunted her. “He wanted to fuck me, and I didn’t want him to. He decided to go ahead and do it, anyway, so I decided he’d look good with a hole in his chest.” Lucien

- Cum suna chestia aia...? Cu adevarul si dreptatea? - Ne dedicam trup si suflet in fiecare zi. Ceva de genul asta. - Eu cred ca o sa-ncep de-acum sa ma dedic de doua ori pe zi. Si as putea ajunge si la trei, pina se termina. Ne vedem miine dimineata.

La originea tuturor acțiunilor omenești se află, de fapt, ancestrala frică de moarte. Frica asta este motorul artei și-al înmulțirii oamenilor. Frica de moarte, ca de-o pieire totală și definitivă. Mai mulți sunt cei care se tem de moarte ca pieire, decât cei care se tem de moarte ca trecere spre altceva. Pe mine, acest eventual altceva mă-nspăimântă. Pe nenea Sandu nu-l sperie deloc. „Fata mea, dacă prin moarte se termină totul, de ce să te sperii? Iar dacă prin ea pășești în altă lume, lumea aia nu poate fi mai rea decât asta.

Totuși sexul și dragostea sunt două lucruri diferite au sfere comune - așa cum plăcerea și fericirea se îngemănează dar sexul dă viață și iubirea pute a moarte sexul dă viață mai mult mie celui care mă fut decât unui potențial sclav-spermatozoid de aia e FRUMOS trăiești mai mult și mai intens prin el

E rar ca miracolul să nu ne crispeze, să putem pur și simplu să ne uităm la el cum trece în caleașca lui și să ne ridicăm nițel pălăria, în loc să alergăm să-l legăm fedeleș și să-i împărțim moaștele. Mnușka să treacă în dragostea ei lipsită de detalii, de trăsături. Viața esențializată, lumina aia fără seu, întîmplări fără fapte.

Ma ei kavatse põrmugi rikkuda aedviljakasvatajate rõõmu; aga proovigu nad, kui see kõik tuleb endal ära süüa. Kui mina oleksin sunnitud õgima oma roose või näksima maikellukeste õisi, küllap ma kaotaksin igasuguse austuse nende vastu. Kits võib saada küll kärneriks, aga kärneril on väga raske saada kitseks, kes oma aia nahka paneb.

What really happened was I came up here and had four miscarriages...The AIA gave me that nice honor years back, there's this 20x20x20 thing, an Artforum reporter tried to talk to me about some article...They're booby prizes because everyone knows I am an artist who couldn't overcome failure..."I can't make anything without destroying it," I'd say [when the miscarriages started]...Yes, I've hauled my sorry ass to a shrink. I went to some guy here, the best in Seattle. It took me about three sessions to fully chew the poor fucker up and spit him out. He felt terrible about failing me. "Sorry," he said, "but the psychiatrists up here aren't very good..." When I finally stayed pregnant, our daughter's heart hadn't developed completely, so it had to be rebuilt in a series of operations. Her chances for survival were minuscule, especially back then. The moment she was born, my squirming blue guppy was whisked off to the OR before I could touch her...Elgie once gave me a locket of Saint Bernadette, who had 18 visions. He said Beeber Bifocal and Twenty Mile were my first two visions. I dropped to my knees at Bee's incubator and grabbed my locket. "I will never build again," I said to God. "I will renounce my other 16 visions if you'll keep my baby alive." It worked...' 'Bernadette, Are you done? You can't honestly believe any of this nonsense. People like you must create. If you don't create, Bernadette, you will become a menace to society.

Serviabilitatea nu oboseşte, nu cercetează, nu se îngâmfă, nu-şi caută scuze. Ca un robinet pe care-l deschizi, de care te foloseşti, d-aia e făcut. O dată, de două ori, de şapte ori, de şaptezeci de ori câte şapte. (...) O dată nu se plânge, o dată nu refuză, nu se eschivează. Bunătatea funcţionează ca un aparat, obiectiv, ca şi cum ar fi nu o facultate din domeniul condiţional, ci însuşirea indicativă a unui existent. Bunăvoinţa devenită instinct, reacţie automată, funcţiune socială.

PIOGGIA Cantava al buio d’aia in aia il gallo. E gracidò nel bosco la cornacchia: il sole si mostrava a finestrelle. Il sol dorò la nebbia della macchia, poi si nascose; e piovve a catinelle. Poi tra il cantare delle raganelle guizzò sui campi un raggio lungo e giallo. Stupìano i rondinotti dell’estate di quel sottile scendere di spille: era un brusìo con languide sorsate e chiazze larghe e picchi a mille a mille; poi singhiozzi, e gocciar rado di stille: di stille d’oro in coppe di cristallo.

Am avut un somn zbuciumat, din care am tresărit de câteva ori, și de pe la 5 fără 10 n-am mai putut dormi. Trebuia să aflu ce s-a întâmplat cu Paul Moraru, și fără să mă vadă nimeni, m-am strecurat afară din pensiune. Mă simțeam sfârșit, așa că am luat mașina și m-am dus la New Montana, unde mi-am comandat un mic dejun continental și un suc natural de portocale. Revigorant, am condus până în satul lui Paul și m-am oprit la barul în care băusem cu el. În bar nu era nimeni. Barmanul, un tânăr rotofei, cu o mutră somnoroasă, m-a recunoscut. -Ah, sunteți de la Loteria Vizelor și îl căutați pe Paul, zise el, înviorat de faptul că mă recunoscuse. -Da, am îngăimat eu, fără prea mare tragere de inimă. -Bietul Paul… Când a început cu „bietul”, mi s-a ridicat părul pe mine. Bietul Paul a murit, mă așteptam să zică. -A avut un accident, chiar azi-noapte, după ce a băut cu dumneavoastră. A căzut în fântână. Aia părăsită, de la intersecția cu Valea Morii. Ascultam cu sufletul la gură, fără să rostesc vreun cuvânt. -Aia e o fântână secată de vreo 15 ani, continuă barmanul, și frunzele și mizeria, care se aruncă acolo de toată lumea au înălțat groapa și norocul lui a fost că fântâna n-a fost adâncă decât de vreo doi metri jumate. Spre dimineață l-au scos niște oameni. Are doar câteva zgârieturi. Am răsuflat ușurat. Bețivul avusese noroc. Dar ce noroc avusesem eu! -Tre’ să vină acuma, că asta-i ora lui. Și barmanul se uită pe gemulețul crăpat din lateral. -Ia uite-l că vine! Vorbim de lup și lupul la ușă. Să fug, să stau… Era prea târziu să mai fug. Paul intră în bar, nu se uită la mine și ceru 100 de grame de votcă. -Ce faci, măi, Păulică, zise barmanul, nu-l mai recunoști pe domnul de aseară, de la Loterie? -Nu, zise el, uitându-se fix la barman. Citește în continuare aici

AIA is about this girl named Anna (who narrates the story) and her one-eyed mom, who is a professional gardener obsessed with tulips, and they have a normal lower-middle- class life in a little central California town until Anna gets this rare blood cancer. But it’s not a cancer book, because cancer books suck. Like, in cancer books, the cancer person starts a charity that raises money to fight cancer, right? And this commitment to charity reminds the cancer person of the essential goodness of humanity and makes him/her feel loved and encouraged because s/he will leave a cancer-curing legacy. But in AIA, Anna decides that being a person with cancer who starts a cancer charity is a bit narcissistic, so she starts a charity called The Anna Foundation for People with Cancer Who Want to Cure Cholera. Also, Anna is honest about all of it in a way no one else really is: Throughout the book, she refers to herself as the side effect, which is just totally correct. Cancer kids are essentially side effects of the relentless mutation that made the diversity of life on earth possible. So as the story goes on, she gets sicker, the treatments and disease racing to kill her, and her mom falls in love with this Dutch tulip trader Anna calls the Dutch Tulip Man. The Dutch Tulip Man has lots of money and very eccentric ideas about how to treat cancer, but Anna thinks this guy might be a con man and possibly not even Dutch, and then just as the possibly Dutch guy and her mom are about to get married and Anna is about to start this crazy new treatment regimen involving wheatgrass and low doses of arsenic, the book ends right in the middle of a I know it’s a very literary decision and everything and probably part of the reason I love the book so much, but there is something to recommend a story that ends.

Ce se întîmplă cu tine, băiete? mă întrebă. Vorbea destul de aspru pentru felul lui de a fi. Cîte materii ai urmat în trimestrul ăsta? ― Cinci, domnule profesor. ― Cinci? Şi la cîte ai căzut? ― La patru. Îmi amorţise fundul stînd pe pat. În viaţa mea nu stătusem pe un pat atît de tare. ― La engleză am trecut, i-am spus, fiindcă poveştile cu Beowulf şi cu Lord Randal, fiul meu le-am învăţat încă de pe vremea cînd eram la Whooton. Şi, de fapt, la engleză nu trebuia să fac mai nimic, decît să scriu din cînd în cînd cîte o compunere. Bătrînul nici nu mă asculta. N-asculta niciodată cînd îi vorbeai. ― Eu unul te-am trîntit la istorie fiindcă n-ai ştiut absolut nimic. ― Ştiu, domnule profesor, vă înţeleg. Ce era să faceţi? ― Absolut nimic, repetă el. Tare mă înfurie cînd oamenii repetă de două ori un lucru pe care tu l-ai recunoscut de prima dată. Şi pe urmă a mai spus-o şi a treia oară. ― Dar absolut nimic. Ai deschis cartea măcar o dată, în trimestrul ăsta? Eu mă îndoiesc. Spune drept! ― Păi, ştiţi, am răsfoit-o... de vreo două ori, am spus. Nu voiam să-l jignesc. Îi plăcea istoria la nebunie! ― A, ai răsfoit-o! spuse el foarte ironic. Uite, hm, teza ta e acolo sus pe raft, deasupra teancului de caiete. Ad-o, te rog, încoace. Era o figură urîtă din partea lui. Dar n-am avut încotro, m-am dus şi i-am adus-o. Pe urmă, m-am aşezat din nou pe patul lui de ciment. Mamă, nici nu ştiţi ce rău începuse să-mi pară că venisem să-mi iau rămas bun. Ţinea lucrarea mea de parc-ar fi fost o bucată de rahat sau mai ştiu eu ce. ― Am studiat cu voi egiptenii de la 4 noiembrie la 2 de¬cembrie, îmi zise. Singur ai ales să scrii despre ei la lucrarea facultativă de control. Vrei să auzi ce-ai scris? ― Nu, domnule profesor, nu face, i-am răspuns. Cu toate astea, începu să citească. Nu poţi opri niciodată un profesor să facă un anumit lucru, dacă s-a hotărît să-l facă. Oricum, face tot ce vrea el! Egiptenii sînt o rasă veche de caucazieni care locuiesc într-una din regiunile din nordul Africii. Africa, după cum ştim cu toţii, e cel mai mare continent în emisfera răsăriteană. Şi eu eram obligat să stau şi s-ascult toate tîmpeniile astea! Zău că era urît din partea lui. Pe noi, astăzi, egiptenii ne interesează din mai multe motive. Ştiinţa modernă n-a descoperit nici pînă azi ce substanţe misterioase întrebuinţau cînd îmbălsămau morţii, pentru ca feţele lor să nu putrezească secole la rînd. Această enigmă interesantă continuă să constituie o sfidare pentru ştiinţa modernă a secolului XX. Se opri şi puse jos lucrarea. Începusem să-l urăsc! ― Eseul tău, ca să-i zicem aşa, se opreşte aici, spuse cît se poate de ironic. N-ai crede că un tip atît de bătrîn poate fi atît de ironic şi aşa mai departe. Apoi adăugă: Şi în josul paginii mi-ai scris şi mie cîteva cuvinte. ― Ştiu, ştiu, i-am răspuns precipitat, ca să-l opresc înainte de a-ncepe să citească. Dar parcă mai putea cineva să-l oprească?! Ardea ca un fitil de dinamită. Dragă domnule Spencer (citi el cu glas tare), asta e tot ce ştiu eu despre egipteni. Nu reuşesc să mă intereseze, cu toate că dumneavoastră predaţi foarte frumos. Să ştiţi totuşi că nu mă supăr dacă mă trîntiţi ― că în afară de engleză tot am picat la toate materiile. Cu stimă, al dumnea¬voastră, Holden Caulfield. În sfîrşit, a pus jos lucrarea mea nenorocită şi mi-a arun¬cat o privire de parcă m-ar fi bătut măr la ping-pong sau mai ştiu eu ce. Cît oi trăi nu cred c-am să-l iert c-a citit cu glas tare toate rahaturile alea. Dacă le-ar fi scris el, eu unul nu i le-aş fi citit niciodată. Zău că nu. Şi, de fapt, nu-i scrisesem notiţa aia nenorocită decît ca să nu-i pară prea rău că mă trînteşte. ― Mă condamni că te-am trîntit, băiete? m-a întrebat el. ― Nu, domnule profesor, zău că nu! i-am răspuns eu. Numai de-ar fi încetat naibii să-mi mai zică "băiete"!

Cel mai bun mod de a rămâne în contact cu natura noastră sălbatică este să ne întrebăm ce vrem cu adevărat. Separăm astfel semințele de pământ. Este necesar să distingem între lucrurile exterioare care ne atrag și chemarea venind din suflet. Iată cum funcționează: să ne imaginăm un bufet imens, încărcat cu bucate, unele mai apetisante decât altele, caviar, somon fume, fripturi, creme, sosuri, fructe de mare, salată de fructe, iaurt, brânzeturi. Iar noi trecem încet prin fața lui, spunându-ne: „O, aș mânca un pic din asta, un pic din aia și un pic din ailaltă”. Sunt femei și bărbați care întreaga viață iau în felul acesta deciziile. În jurul nostru e o mare plină de tentații care ne cheamă neîncetat, se insinuează în viața noastră și ne stârnesc apetitul fără să ne fie foame. În acest tip de alegere, optăm pentru ceva doar fiindcă ne-a picat sub nas exact atunci; nu ne trebuie, dar ni se pare interesant și, cu cât îl privim mai mult, cu atât îl dorim mai tare. Când suntem conectate la Sinele instinctual, la sufletul femininului, care este natural și sălbatic, în loc să examinăm ceea ce se află din întâmplare în fața noastră, ne întrebăm: „De ce îmi este foame?” Fără să mai privim la nimic din afară, ne îndreptăm atenția spre interior și ne întrebăm: „După ce tânjesc? Ce vreau acum?” Sau: „Ce dor mă mistuie? Ce îmi lipsește? Ce îmi doresc din adâncul inimii?” Iar răspunsul vine de regulă imediat: „Cred că vreau... Da, asta e ceea ce vreau.” Se află cumva pe mesele îmbelșugate? Poate da, poate nu. Mai degrabă nu, în majoritatea cazurilor. Va trebui să căutăm, uneori chiar destul de mult. Dar, în cele din urmă, vom găsi și vom fi fericite de a ne fi sondat dorințele noastre cele mai profunde. Acest mod de a discerne (...) este lucrul cel mai greu de învățat, căci necesită curaj, voință, sensibilitate. Nimic nu exprimă mai clar acest lucru decât alegerile în dragoste. Un iubit nu poate face obiectul unei alegeri de tip bufet suedez. Alegerea trebuie să vină dintr-un dor al sufletului. A alege ceva doar pentru că, văzându-l, îți lasă gura apă nu va liniști niciodată foamea Sinelui sufletesc. Iată de ce avem nevoie de intuiție, această mesageră a sufletului.

THE THING THAT ENTRANCED ME about Chicago in the Gilded Age was the city’s willingness to take on the impossible in the name of civic honor, a concept so removed from the modern psyche that two wise readers of early drafts of this book wondered why Chicago was so avid to win the world’s fair in the first place. The juxtaposition of pride and unfathomed evil struck me as offering powerful insights into the nature of men and their ambitions. The more I read about the fair, the more entranced I became. That George Ferris would attempt to build something so big and novel—and that he would succeed on his first try—seems, in this day of liability lawsuits, almost beyond comprehension. A rich seam of information exists about the fair and about Daniel Burnham in the beautifully run archives of the Chicago Historical Society and the Ryerson and Burnham libraries of the Art Institute of Chicago. I acquired a nice base of information from the University of Washington’s Suzallo Library, one of the finest and most efficient libraries I have encountered. I also visited the Library of Congress in Washington, where I spent a good many happy hours immersed in the papers of Frederick Law Olmsted, though my happiness was at times strained by trying to decipher Olmsted’s execrable handwriting. I read—and mined—dozens of books about Burnham, Chicago, the exposition, and the late Victorian era. Several proved consistently valuable: Thomas Hines’s Burnham of Chicago (1974); Laura Wood Roper’s FLO: A Biography of Frederick Law Olmsted (1973); and Witold Rybczynski’s A Clearing in the Distance (1999). One book in particular, City of the Century by Donald L. Miller (1996), became an invaluable companion in my journey through old Chicago. I found four guidebooks to be especially useful: Alice Sinkevitch’s AIA Guide to Chicago (1993); Matt Hucke and Ursula Bielski’s Graveyards of Chicago (1999); John Flinn’s Official Guide to the World’s Columbian Exposition (1893); and Rand, McNally & Co.’ s Handbook to the World’s Columbian Exposition (1893). Hucke and Bielski’s guide led me to pay a visit to Graceland Cemetery, an utterly charming haven where, paradoxically, history comes alive.

Bibliothèque Nationale. Sunt mulți oameni în sală, dar nu-i simt. Ei sunt în cărți. Uneori se mișcă printre file, asemenea oamenilor care dorm și se răsucesc între două vise. Ah, ce bine este totuși să fii printre oamenii care citesc. De ce nu sunt mereu așa? Poți să te duci la unul și să-l atingi ușor: nu simte nimic. Și dacă îl atingi puțin pe vecin când te ridici și te scuzi, el face un semn din cap spre partea în care îți aude vocea, întoarce fața spre tine, dar nu te vede, iar părul lui arată ca părul unui om adormit. Ce bine e așa! Și eu stau și am un poet. Ce mai soartă! Acum poate că sunt în sală trei sute de oameni care citesc, dar este imposibil ca fiecare în parte să aibă un poet. (Dumnezeu știe ce au!) Nu există trei sute de poeți, dar ia uite ce soartă, eu, poate cel mai nevoiaș dintre acești cititori, un străin, eu am un poet. Deși sunt sărac. Deși costumul meu, pe care îl port zilnic, începe să se tocească în unele locuri, deși pantofii mei cam lasă de dorit. Ce-i drept, gulerul este curat, ca și lenjeria, și aș putea, așa cum sunt, să intru în orice cofetărie, chiar și pe marile bulevarde, să întind liniștit mâna spre farfuria cu prăjituri și să iau una. Nu s-ar mira nimeni de asta și n-aș fi certat și dat afară pentru că, oricum, este o mână din lumea bună, o mână spălată de patru-cinci ori pe zi. Da, sub unghii nu este nimic, degetul mijlociu nu e pătat de cerneală și în special încheieturile sunt impecabile. Este un fapt cunoscut că oamenii săraci nu se spală până acolo. De la curățenia lor se pot trage unele concluzii. Se și trag. Se trag în magazine. Există totuși câțiva oameni, pe Boulevard Saint-Michel de pildă și pe rue Racine, care nu se lasă derutați și cărora puțin le pasă de încheieturile mele. Ei mă privesc și știu. Ei știu că de fapt fac parte dintre ei, că joc doar un pic de comedie. Doar suntem în carnaval. Și nu vor să-și strice distracția; rânjesc un pic și-mi fac cu ochiul. N-a văzut nimeni. De altfel, mă tratează ca pe un domn. Trebuie numai să fie cineva în apropiere și atunci devin chiar servili. Se comportă ca și cum aș avea o haină de blană pe mine și în urma mea ar veni o mașină. Uneori le dau doi gologani, tremurând că ar putea să-i refuze, dar ei îi primesc. Și totul ar fi în regulă dacă n-ar rânji un pic și n-ar face cu ochiul. Cine sunt acești oameni? Ce vor de la mine? Mă așteaptă? De unde mă cunosc? Este adevărat, barba mea este cam neglijentă și de foarte, foarte departe, amintește de bărbile lor bolnave, bătrâne, spălăcite, care m-au impresionat întotdeauna, dar n-am oare dreptul să-mi neglijez barba? Mulți oameni ocupați fac asta și nimănui nu-i trece prin cap să-i socotească, din pricina asta, printre dezmoșteniți. Pentru mine este limpede: dezmoșteniții nu sunt numai cerșetori; nu, de fapt nu sunt cerșetori, trebuie să se facă distincție. Sunt deșeurile, cojile de oameni scuipate de soartă. Uzi încă de saliva sorții, se lipesc de un zid, de un felinar, de un stâlp cu afișe sau se scurg încet în josul străzii, lăsând în urma lor o dâră neagră, murdară. Ce dracu’ voia de la mine bătrâna aceea care, cu un sertar de noptieră în care se rostogoleau câțiva nasturi și câteva ace, ieșise din cine știe ce cocioabă? De ce se ținea întruna după mine și mă măsura cu privirea? Parcă încerca să mă recunoască cu ochii ei urduroși, care arătau ca și cum un bolnav ar fi scuipat flegmă verde pe pleoapele ei sângerii. Și cum a ajuns femeia aia cenușie, măruntă, să stea un sfert de oră lângă mine în fața unei vitrine, arătându-mi un creion vechi, lung, care ieșea nesfârșit de încet dintre mâinile ei murdare, împreunate. Mă prefăceam că privesc obiectele expuse în vitrină și că nu observ nimic. Ea însă știa că am văzut-o, știa că stau și mă întreb ce face de fapt. Înțelegeam foarte bine că nu putea fi vorba de creion: simțeam că era un semn, un semn pentru inițiați, un semn pe care-l cunosc dezmoșteniții.

Zorba grecul- Nikos Kazantzakis "Dar ne vom salva pe noi insine straduindu-ne sa-i salvam pe altii." "Inima omnului e o groapa plina de sange; pe marginile acestei gropi cei ce ti-au fost dragi si au murit stau lungiti pe burta sa bea din sange si sa reinvie; si cu cat mai dragi iti sunt, cu atat mai multe sange iti vor bea." "Indiferenta,calm; chipul-masca surazatoare si nemiscata. Ce se petrece in dosul mastii, treaba fiecaruia." "Mergi pana la capat, loveste cu putere, nu-ti fie teama, si vei birui." "Toate amaraciunile, jupane, zise el ca si cum ar fi vrut sa se justifice, imi frang inima in doua. Dar ea, sfartecata, ciuruita toata, se lipeste indata la loc si nu se mai vede rana. Sunt, din cap pana-n picioare, numai o rana cicatrizata, de-aia tin piept." "Sufletul lui Zorba inainta mult mai iute decat lumea." "Asta-i libertatea, gandeam eu. Sa ai o pasiune, sa aduni gramada monedele de aur si, deodata, sa-ti invingi pasiunea si sa-ti azvarli comoara in cele 4 vanturi. Sa te eliberezi de-o pasiune pentru a te supune alteia, mai nobila." "Ticaloasa asta de viata, nu e lipsita niciodata de surprize." "Un mosneag de nouazeci de ani se apucase sa sadeasca un migdal. <> Da' el, asa povarnit cum statea s-a intors si mi-a zis: <> Si i-am raspuns: <> Care dintre noi a avut dreptate jupane? " "Zorba vede in fiecare zi lucrurile pentru prima oara." "Ah! dragul meu! Au decazut rau oamenii,puah! Si-a lasat trupurile sa amuteasca si nu mai vorbesc decat cu gura. Da' ce-ai vrea tu sa zica gura? Ce poate ea sa zica?" "Mi-as umple carnea cu suflet. Mi-as umple sufletul carne. I-as impaca in mine,in sfarsit, pe acesti doi dusmani de veacuri..." "Eu cu cat trece vremea cu atat sunt mai razvratit. Nu ma dau batut, vreau sa cuceresc lumea!" "Iata adevarata fericire: sa traiesti departe de oameni, sa n-ai nevoie de ei si sa-i iubesti." "Dar o dorinta arzatoare m-a ros de cand ma stiu: sa vad si sa ating cat mai mult pamant si cat mai multa mare cu putinta pana o fi sa inchid ochii." "Fiecare om are cate-o nebunie, dar cea mai mare nebunie, dupa mine, e sa n-ai nici una." "Bea, mosule, facu el, asta iti da curaj." "Dumnezeu isi schimba chipul in fiece clipa. Ferice de cel ce-l poate recunoaste sub fiecare din aceste masti. O data e un pahar cu apa rece,alta data e un fiu care-ti sare pe genunchi sau o femeie seducatoare, sau pur si simplu o mica plimbare matinala." "Si cand ai inima, poti sa ai toate nasurile si toti ochii din lume, n-ajuta la nimic!." "Dragul meu, cand o devina omul cu adevarat om? Imbracam pantaloni, ne punem gulere scrboite, palarii in cap, dar tot magari suntem, lupi, vulpi, porci." "Nu face nimic daca n-ai cap; palarie sa ai." "Canta sa moara Moartea!" "Privindu-l pe Zorba dansand, am inteles pentru prima oara stradania himerica a omului de-a infrange gravitatea. Ii admiram rezistenta, voiciunea,mandria. Pe pietrele acelea, pasii lui Zorba, navalnici si iscusiti, gravau istoria demonica a omului." "-Nu, nu esti liber, a zis el. Funia cu care esti legat e-un pic mai lunga decat a celorlalti. Asta-i jupane, ai o sfoara lunga, te duci, vii, crezi ca esti liber dar nu tai sfoara. Si cata vreme nu tai sfoara...

Daca sportul e bun si la altceva decat la ficat, inima si circulatie, atunci e ca sa uneasca pentru o pauza, sa creeze emotia aia care ne reaminteste ca suntem oameni, ca putem rade si plange de tristete sau de bucurie.

am alergat și am intrat în lift, care a zburat în sus imediat, ca o navă spațială, iar apoi ușile s-au deschis într-o uriașă seră de sticlă, iar tu ai spus că era ca și cum ai păși direct pe cer, și cam așa era, Jack, cam așa era, pentru că puteam vedea de sus întreaga londră. ne-am plimbat prin jur, privind în toate direcțiile, ca timothy pope cu telescopul lui, și n-o să uit ziua aia niciodată, jack, cât timp voi mai trăi. râsul tău dens ca ciocolata, în timp ce dansai cu umbrele, răpăitul ploii pe sticlă.

Ce magnetism? Care magnetism? Femeia aia era un dezastru.

Știu cum nu aș vrea să fie ultima mea zi pe pământ. Știi vacanțele la mare, alea care îți plac la nebunie, pe care le aștepți un an întreg și, uneori, se nimerește ca ziua plecării să fie una mohorâtă și friguroasă, în care să nu poți intra în mare, să nu poți să stai întinsă la soare pentru ultima dată în vara aia… Și pleci acasă cu un sentiment de neîmplinire, de frustrare. Cu gândul că se putea sfârși altfel sezonul. Că ți-ai fi dorit să iei cu tine chiar atunci, la final, o amintire plăcută, caldă și colorată. Exact așa nu mi-aș dori să fie ultima mea zi pe lume, ca un final de sezon ploios și mohorât, în care să stai refugiat într-o terasă și să nu poți face nimic din ce ți-ai dori. Îmi doresc ca ultima privire pe care i-o arunc lumii să strângă în ea tot ce am iubit vreodată, cât timp am umblat pe aici.

Nu înţelegea cum Sousse Anne rămăsese în golf în tot acest timp. Ce e aia o „întâlnire care durează de şaptesprezece ani”? Un sirop! Dovadă că fiecare femeie îşi coase poveştile după cum se pricepe. A ei reuşise, ea avea un bestseller!

Mama, știi de ce îmi este cel mai frică? Mi-e frică tare că o să iubesc așa mult și o să-mi doresc iubirea aia toată viața mea. Și dacă o să plece? Și dacă n-o să mai fie la fel? Dacă nu o să pot să fac nimic și doar o să privesc neputincioasă cum tot ce iubeam odată își pierde forma, conținutul, esența? Mama, dacă am să devin dependentă de o iubire frumoasă și nu am să mai știu să fiu eu în lipsa ei?

Berberlerin artık yorulma saatinde Düşlerin bitip bitip başladığı bu saatte Eşekleriyle yola koyuluyor pazarcılar Bu adam Mazmahor'a yakın oturur Bir adı İbrahim'dir, bir adı başka Turuncu güvercinler yetiştirmeyi koymuş aklına Güneş doğdu muydu üzülür Olmayan kılıcını takıp beline Hüyüklerde bir Aias aranmaya başlar hemen O gelen kim Sorma bana Adını hiç söylemez Sirenlerin diliyle konuşur sadece

- Ce e, Părinte, de ce lăcrimezi? îl întrebă Neamțu’ pe bătrânul preot. - Lacrimi di bucurii și di dureri măi, copchile. Di bucurii că încă mai sunt patrioți gata să-și dea viața pentru țara asta, și di dureri pentru că sunt atât di tineri când o fac. Astea, zise el mângâind crucile pe lângă care trecea, sunt ale noastre sfinte cruci, ce răsar din trupurile eroilor noștri și sunt udate cu sângele lor și cu lacrimile celor care i-au cunoscut și iubit. Di-aia plâng măi copchile, ai înțeles?

Poti sa bei nenorocita aia de bere, nu e un capat de lume si totusi n-o faci. Nu aceea si nu atunci. Bei, in schimb, un litru de apa cu un pic de ghimbir si lamaie. Bei apa rece ca un cal. Faci stretching. Apoi faci un dus si redevii, incet, om. De ce ai pus berea la loc? Pentru ca esti un alergator de cursa lunga, d-aia. Pentru ca nicio ispita nu are voie sa te atinga. Iti respecti chemarea, statutul de sportiv si disciplina pe care acestea le implica. Vrei sa onorezi cum se cuvine privilegiul de a alerga liber, sansa de a da fata cu Alpii, increderea tuturor acelor oameni, fie ei sponsori, familie, prieteni sau necunoscuti, care sunt alaturi de tine in nebunia ta. Acest lucru implica sacrificiu, un exercitiu de vointa.

Aia no ka pua i luna. The flower is still on the tree. A compliment to an elderly woman. Her beauty still remains.

Gli Ebrei si erano lasciati tentare dall’idolatria, e la figura di questo giudice, Gedeone, assume tratti religiosi: egli demolisce l’altare pagano e diventa il salvatore di Israele dalle mire egemoniche dei Madianiti, una tribù ostile meridionale, pur essendo membro della «famiglia più oscura di Manasse» (6,15). Gedeone sarà un liberatore, e la sua vittoria evidenzierà la sua esperienza di “piccolo” e di ultimo sostenuto solo dalla forza di Yhwh. Ma in questo brano entra in scena un’altra delle tante correlazioni allegoriche che la tradizione cristiana ha liberamente – e spesso fantasiosamente – intessuto tra il Nuovo e l’Antico Testamento. Tutto ruota attorno alla cosiddetta “prova del vello”. Sull’aia Gedeone espone un vello di pecora: nella simbologia mariana esso diventa un’immagine del grembo di Maria. La rugiada notturna – che è molto abbondante –, in un panorama assolato com’è quello palestinese, è un emblema di benedizione (cf Genesi 27,28), è simbolo dell’amore divino (cf Osea 14,6). Abbiamo citato l’omelia di Proclo in onore della Theotókos quando abbiamo parlato del roveto ardente. Ecco come prosegue: «…roveto vivente che non fu bruciato dal fuoco del parto

Şi cum te simţi acum, că trăieşti în Germania? – Ce vrei să spui? – Păi, după tot ce s-a întîmplat cu evreii. – Nu mă gîndesc prea mult la asta. Nu-mi face plăcere. – Da, dar ar trebui s-o faci, insistă el. – Pare de necrezut. Nu pot să cred că aşa ceva chiar s-a întîmplat. – Tocmai de-aia oamenii ar trebui să se gîndească la toată povestea, spuse băiatul. În primul rînd, fiindcă din cauza asta s-a şi întîmplat - fiindcă oamenilor nu le venea să creadă că s-a întîmplat. Şi evreilor li se părea de necrezut. Şi-au făcut coadă la camerele de gazare. – Încetează, scînci fata. – Ştii, am eu o teorie, cum că lucrurile cele mai urî te care se întîmplă sînt exact cele despre care crezi că nu se vor întîmplă niciodată. – O, nu! Chestiile cele mai frumoase vin pe neaşteptate. Cum a fost întîlnirea noastră pe vaporaş. Nu m-am aşteptat la ea. – Eu da. Ţi-am spus doar. De-aia am şi venit la petrecere. – Mai spune-mi o dată, zise Gloria, cuibărindu-se confortabil la pieptul lui. – Stai un pic. Prinsese un capăt de idee între degete şi nu voia să-l piardă. Era ceva ce nu mai exprimase niciodată în cuvinte. – Nu crezi că atunci cînd se întîmplă ceva cu adevărat nasol, e mult mai rău dacă nu te aştepţi la aşa ceva? Adică dacă-i o surpriză urîtă? – Mmm... cred că da, recunoscu ea. – Şi nu încerci să împiedici dinainte lucrurile nasoale să se întîmple gîndindu-te că ele s-ar putea să se întîmple? – Şi cum să le împiedici? Dacă ceva e sortit să se întîmple, se întîmplă şi gata. – Nu ştiu, dar eu am avut întotdeauna senzaţia că poţi. De exemplu, la examene. Îmi spun întotdeauna că nu m-am descurcat şi de obicei mă descurc destul de bine. Gloria rîse şi zise: – Eu cred întotdeauna că m-am descurcat OK şi de obicei pic examenul. – Data viitoare încearcă sistemul meu, o sfătui Timothy cu toată seriozitatea. – Nu-ţi foloseşte la nimic dacă n-ai minte! rîse ea iar. Eu cred că sistemul tău e-o ţicneală. – Nu-i o ţicneală! – Ba da, e. Ce-ncerci tu să-mi spui e că dacă te gîndeşti la toate momentele nasoale de pe lume, atunci nici unul dintre ele n-o să se mai întîmple vreodată. – Dacă ştii suficient de multe ca să te poţi gîndi la toate... Ei, acum nu zic chiar că nici unul dintre ele n-o să se întîmple vreodată, dar tot sînt de părere că poţi împiedica destul de multe. Fata chicoti uşor. – Cum ar fi, de exemplu, dimineaţa de azi. Îmi ziceam tot timpul că n-o să vii. Şi uite c-ai venit. – Voiam să vin. – Dar s-ar fi putut să nu vii. – Dar asta n-ar fi avut nimic de-a face cu ceea ce gîndeai tu. – Şi cum poţi să mi-o dovedeşti? Gloria îşi ţinu o clipă răsuflarea, scotocindu-şi mintea după un răspuns, apoi izbucni brusc într-un rîs exploziv: – E evident. Che sara, sara. – Ce-i asta? – E-n italiană. Ce va fi, va fi. – Eşti o fatalistă. – Şi tu un superstiţios. – Nu, nu sînt. Nu cred în numere norocoase. Şi trec întotdeauna în mod intenţionat pe sub scări. – Sistemul tău e superstiţios. – Nu e. Se bazează pe raţiune. Trebuie să ai capacitatea de a gîndi, de a judeca lucrurile. – Tu gîndeşti tot timpul? – Sigur. Nu poţi să nu gîndeşti. Cogito, ergo sum. – Ce-i asta? – E-n latină. Gîndesc, deci exist, rînji Timothy, apoi adăugă: Iată, asta înseamnă măcar unu' din noi. – Timothy... – Da? – Gîndeai şi mai înainte, cînd ne pipăiam? – La sfîrşit nu. – Numai la sfîrşit? Presupun că din cauza asta te-ai simţit prost după aceea. Te temi să te-opreşti din gîndit. – Într-un fel, da, mă tem, recunoscu el. Gloria îl privi cu seriozitate în ochi. – Dar exact aici e toată chestia între băieţi şi fete. Să simţi şi să nu mai gîndeşti. Cîteodată e ceva bun. – Da, zise Timothy, uşor nesigur. Îmi dau seama. Dar dacă eşti adult. Şi căsătorit.

E rău să ai sentimentul propriei valori și să n-ai valoare. Când ai valoare, modestia n-are ce căuta! E un mod de a invita prostul să ți-o ia înainte. D-aia am ajuns o țară guvernată de imbecili. Din prea multă modestie prost înțeleasă.

- Niciodată nu m-am uitat atent la păru femeilor. Pentru mine, o femeie nu contează decât atunci când are cearcăne. Nu trebuie să fie frumoasă, trebuie să aibă cearcăne. Adânci. O femeie cu cearcăne poate să mă ducă și-n iad. În cearcăne, acolo-i pieirea. Mi-au spus ăia de azi-noapte că pentru fata aia îmbrăcată-n milioane, unu din Brăila a aruncat doi pumni de aur în Dunăre. - Numai argintăria, domnule maior. - Ah, leagă fleanca, doar ne-am înțeles o dată! - Aia n-avea cearcăne? - Ești idiot. Avea cearcăne ascunse. Și astea-s ăl mai rău soi din lume. Mai era una la Turnu Severin... - Pentru ea te-au scos din armată? - Avea cearcăne ascunse și mirosea a lăstun.

No meio disso, a que vinha agora uma criança deformá-la por meses, obrigá-la a recolher-se, pedir-lhe as noites, adoecer dos dentes e o resto? Tal foi a primeira sensação da mãe, e o primeiro ímpeto foi esmagar o gérmen. Criou raiva do marido. A segunda sensação foi melhor. A maternidade, chegando ao meio-dia, era como uma aurora nova e fresca. Natividade viu a figura do filho ou filha brincando na relva da chácara ou no regaço da aia, com três anos de idade, e este quadro daria aos trinta e quatro anos que teria então um aspecto de vinte e poucos...

Pentru că se face treaba pe jumătate, îmi spunea el uneori, că-şi spun oamenii oful pe jumătate, că-s păcătoşi sau cinstiţi pe jumătate, de-aia e lumea în starea jalnică în care e acum. Mergi până la capăt, loveşte cu putere, nu-ţi fie teamă, şi vei birui. Bunului Dumnezeu îi e de-o sută de ori mai scârbă de-o jumătate de drac decât de-un drac şi jumătate!

- A fost bun cu el, îmi răspunse maioru, convins. I-a dat moarte ușoară. - Nu vreau să am moartea lui. Când o fi să mor, mă rog să mă doară, să știu, să simt. - Păcat că pe urmă nu mai poți să mai spui nimănui nimic! zise maioru. Da poate nici nu trebuie spus, pentru ca tuturor să le fie odată sete de moarte. Omului, dacă i-ar fi fost dat să trăiască mereu, ar fi născocit el ceva ca să moară, să cunoască și durerea aia ultimă.

tot fiica-mii scaunul tau are patru picioare e un scaun mic, eu iti dau de mancare ma privesti atat de atenta, dar nu ma vezi de crezut insa, inghiti cu pofta ce-ti dau sa crezi scaunul tau, sa stii, a ramas cu trei picioare te jucai in weekend cu var'tu mai mare de-a doctorul, cel putin asa mi-ai zis si din joaca, nu stiu cum, un picior l-ati ucis scaunul are acum doar doua picioare e un scaun trist, aproape ca doare ai plecat de ceva vreme la facultate da, cred ca o sa-l mut in camera din spate scaunul are acum un singur picior, eu am implinit varsta aia de imi e dor e un scaun de bar, pe care doar te-ai urcat si, ce sa vezi, tipeso, ai si agatat un baiat scaunul tau nu mai are picioare e un prosop, pe care, intinsa la soare un el, acelasi, sau poate altul mai curajos asculta vrajit tot ce te-am invatat mai frumos

În cele din urmă eu am abandonat-o pe Yuzu, spuse Eri. Cumva am reușit să fug de ea. M-am îndepărtat cât am putut de chestia aia urâtă care-i stătea în spinare, orice ar fi fost ea. [...] Ea mi-era cea mai dragă de pe lume, și multă vreme am văzut-o ca pe o parte din mine. Voiam să mă ocup de ea, dar pe de altă parte obosisem și eu. Eram obosită să o tot îngrijesc. Oricâte eforturi făceam, nu reușeam să o împiedic să se îndepărteze de lumea reală, și pentru mine asta era cumplit. Dacă rămâneam în Nagoya, era posibil la un moment dat să o iau și eu razna. Dar astea sunt doar scuze, nu?

O stiti pe nebuna aia care era sa fie exmatriculata la liceu, doar pentru ca a zis "da" de 5 ori unor tampiti, pentru ca nu stia sa spuna "nu"? Nu ea era nebuna, sistemul era nebun.

Tead, millal on kõige lihtsam pähkleid korjata?" küsib Márta minult, kui valmistun just aeda minema. "Ei tea, praegu või?" küsin. On oktoobri lõpp. "Siis, kui aia omanikku läheduses ei ole...

Didina isi admira mana grasa, cu mana plina de "bube", in exprimare folcloristica de data recenta. Adica inele masive cu pietre mari. -Ba pe mine tocmai aia ma enerveaza!La unii numai miere si aur, la noi, doar balega si fiere. Pe urma, sa-mi spuneti si mie, unde s-au mai vazut atatia frumosi inghesuiti pe metrul patrat? Ce, s-au adunat la noi toti slutii pamantului?

Așa ceva se întâmplă extrem de rar – să prinzi fericirea chiar în clipa în care se naște. Până atunci, Nikita fusese conștient că e fericit o singură dată. La nouăsprezece ani, cu Iasia, la Petesburg. Dar aia era o cu totul altă fericire. O fericire sugrumată de entuziasm, bătută de vânturi, pentru doi.

Viața trebuie să fie o căutare, nu o dorință. Nu ambiția de a deveni asta sau aia, ci o căutare pentru a afla: Cine sunt?

Domnul învățător Mina îmi era vecin. Soția sa era tot învățătoare. Unul din stâlpii gardului dintre noi era de fapt o salcie tăiată, din trunchiul căreia răsăreau în fiecare an lăstari noi, retezați periodic. Pe trunchiul acela apăreau uneori bomboane sau tablete de ciocolată, ca și cum ar fi crescut acolo peste noapte. Cei doi învățători nu aveau copii și noi nu am devenit niciodată copiii lor. Aproape că nu am vorbit cu ei și nu au vorbit cu noi. Dar dulciurile consolidau o legătură începută pe furiș. Mi-a părut rău când a murit. Doamna i-a supraviețuit foarte puțin, la fel sora ei, care locuia în casa următoare. Bătrânele rămase singure erau considerate de multă lume vrăjitoare, mai ales dacă dețineau capre sau pisici, dar și dacă nu dețineau. De cele mai multe ori referirile la ele erau legate de uneltiri obscure, moșteniri neclare, copii nenăscuți, iar întrebarea cea mai frecventă era dacă baba aia mai trăiește.

Ai i a Temporía Ai ai aia Ululayu lulayu layu yu Ululayu ulayu ayu yu

Nu vedeți sufletul? Într-o zi o să-l vedeți. Nici ochii mei nu vad totdeauna sufletul. Este acea lumina nemuritoare care apare în forma de aura pe capetele sfinților in biserici. Asta li se vede sfinților in picturile murale bisericești: sufletul. Am auzit ca unii considera sufletul un fel de fórmula chimica. Probabil ca are si el o formula chimica. Dar taina ei n-o știe nimeni. Se pare ca si Dumnezeu a uitat-o.  Si de aia, noi oamenii, in ciuda tuturor greșelilor noastre,  supraviețuim. Insa noi nu suntem, sufletește, numai niste formule chimice

De-aș fi știut și eu cum să fac să păstrez iubirea aia... Nu e drept, știi? Că nicăieri nu scrie cum să faci, ce să zici ca să nu greșești și să fii fericită alături de omul pe care îl iubești. Deși, să-ți spun sincer, mama, eu tot mai simt liniștea aia în suflet că o să fie bine... Că o să se întoarcă și o să mă vrea...

- Ai avut vreodată sentimentul că o persoană îți devine parte din tine? - Te referi la senzația aia în care toată te simți plină de el și așa de mult iubești sentimentul ăla de apartenență, că nu lași pe nimeni să te atingă ca nu cumva să-ți șteargă urmele de el și de voi? Da... Și atunci am știut că el este bărbatul vieții mele...

Gagiule, nu te prosti – îmi bâzîie el în urechea dreaptă, aia cu care interceptez audibilul – texticolele tale noi se adeverează tot încercări, da-ţi explodează la fix chiar la ieşire din pix. [Mec, fais pas le con – me glisse-t-il dans l'oreille droite, celle avec laquelle j'intercepte l'audible – tes texticules nouveaux s'avènèrent toujours des essais, mais explosent à pic juste à la sortie du bic.]

Rămăsei mut în fața acestei declarații oarbe în care erau concentrate ca într-un nucleu indestructibil acceptarea fără cenzură a ceea ce suntem, trufia liniștită a unei vechi descoperiri că nu putem să fim cum nu suntem și că nici o aventură n-a putut și nu va putea ispiti acest eu, bun sau rău, care constituie singura realitate a celui căruia îi e dat să parcurgă o viață, să accepte să lupte cu sine. La ce bun? Nu de-aia ne-am născut, ca să luptăm cu noi înșine, ci să trăim conform propriei noastre firi, bună sau rea. Nu pot să scot din mine ceva și să pun altceva. Transplantul se respinge de către imunitatea eului, chiar dacă acea parte din el care e bolnavă ar trebui înlăturată. Toți suntem, prin ceva din noi înșine, bolnavi, și acest ceva nu e un organ care poate fi extirpat fără riscuri, ca un apendice.

Ho preso la strada del grano tagliato. Il grido usciva dalle viscere della terra. Allodole, fuoco d’artificio raso terra, dove eravate? Camminavo a memoria, piangevo senza una lacrima. Ghirlanda di greggi sonnambule lungo i fili e le staccionate. Mi nascosi nell’aia, vidi un mondo in libertà. Scrivere. Sì, Maurice. Più tardi. La criniera piangeva sugli occhi del cavallo. Era lui il più assiduo, il più anonimo. La scrofa era troppo nuda, la pecora troppo vestita. Una gallina era innamorata di una vacca. La seguiva dappertutto, chiusa tra le sue quattro zampe. Me ne vado? Non mi sazierei mai della vista del pulcino che segue la mamma. Una giovenca si mise a correre, attesi il ritorno dell’armonia per decidermi ad andarmene. Lucidi scintillii dei gradini della metropolitana, non vi dimentico. Il poema che mi gonfierà la gola sino alla grossezza di un gozzo sarà il mio poema preferito. Possa io non morire prima che la musica degli astri mi basti.

Fiindcă, vedeţi voi, fericirea ne sperie. De la o vârstă fragedă am fost învăţaţi că în aer, în vântul etezian, are loc un schimb ciudat, astfel încât pentru fiecare fărâmă de mulţumire urmează o fărâmă de suferinţă, pentru fiecare hohot de râs curg o mulţime de lacrimi, fiindcă asta e datina lumii ăsteia stranii şi de aia încercăm să nu părem prea fericiţi chiar şi în zilele când s-ar putea să ne simţim aşa pe dinăuntru.” Excerpt From Insula copacilor dispăruți Elif Shafak

... cum vine aia curvă sau pizdă? că parc-ar fi așa dezmembrate cuvintele astea, fir-ar! le-am folosit așa de des încât până la urmă le-am golit de tot, să-mi bag picioarele, le-am folosit de le-am rupt, mai ceva ca pe o haină ...

Brandy Peștii au mereu dreptate, de-aia n-au nevoie să vorbească.

Sa nu le scapi niciodata din ochi. Sa nu te uiti niciodata in alta parte. Se intampla atat de repede. Se intampla fara niciun sunet. Toate intamplarile alea de la stiri. Parintii aia. Greselile despre care a citit. Cazuri de inec in curtea din spate. Piscine neingradite. Copii lasati nesupravegheati in cada. Copii cu parinti prosti, neghiobi, neglijenti. Copii care au murit inconjurati de adulti asa-zis responsabili. Si de fiecare data ea pretindea ca nu-i judeca, dar de fapt, in sinea ei, isi zicea: Nu mie. Asta nu mi se poate intampla niciodata mie.

Ne înţelegem, cum să nu? Sîntem prieteni, sîntem rude. Ne căsătorim între noi, facem petreceri şi dansăm şi pe muzica sîrbilor, şi pe-a croaţilor, şi pe-a noastră. Mergem la meciuri şi ne îmbătăm împreună. Mai beau şi eu rakija, se lăudă Nedret, coborînd vocea. Dar fiţi atenţi aici: nimeni, absolut nimeni nu uită că el e sîrb ori bosniac ori ortodox ori catolic. Că-i pe-un sfert una ori pe jumătate aialaltă. O ştiu toţi foarte bine, o ţin minte şi le-o spun şi copiilor. Şi atunci numai ce vin odată diavolii ăia în ucenicie şi ne îmboldesc şi-atunci nu mai ştim nimic altceva, numai că eu sînt aia şi vecinul e altceva şi n-are ce căuta aici, unde trăiesc eu cu ai mei.

Ma parandasin aedu ja olin selle juures omal kombel õnnelik. Siis polnud süda raske. Aedu ja väravaid parandades sa mõtled aia ja värava parandamisele ja mitte oma elule, millest muide polegi midagi mõelda. Oled sa siis ise tema tegija või parandaja?

Hei! Ai văzut-o pe tipa rămasă cu gura căscată? Nu, nu cea blondă, cu picioare interminabile, forme apetisante și cu un chip ca de înger. Cealaltă, mai bondoacă, cu părul ciufulit, de zici că se află într-un permanent război cu pieptanul și cu ochii aia de un albastru spălăcit, ce îi domină cam jumătate de față. Da, da, despre ea vorbesc. Ei, aceea sunt eu, Sara.

Pe trotineta aia pe care stați voi azi ca leprele, eu dădeam în trecut din picioare de zici că alergasem 10 ture de stadion.

Éris—strife—between heroes, it will be recalled, was a favorite theme of epic. Looked at coldly, stripped of the dignity of their noble epic contexts, these quarrels are almost always petty. In the Cypria, "Achilles quarrels with Agamemnon because he received a late invitation" to a feast; in the Aethiopis, "a quarrel arises between Odysseus and Aias over the armor of Achilles"; the Odyssey tells of a quarrel between Achilles and Odysseus at a festival, not to mention the Iliad's own dramatic action arising from the "quarrel" between Achilles and Agamemnon.

Alteori il intreba daca nu ii era frica sa duca ciuma sotiei lui. - E draguta? zicea batrana zambind. - Foarte draguta. - Frumoasa? - Cred. - A, zice batrana, de-aia! Rambert se gandea. Fara indoiala ca pentru asta, dar era imposibil sa fie numai pentru asta. - Nu credeti in Dumnezeu? zise batrana care se ducea in fiecare dimineata la liturghie. Rambert recunoscu ca nu, iar batrana spuse din nou ca asta era prin urmare pricina. - Trebuie s-o revedeti, aveti dreptate. Daca nu, ce v-ar ramane?'' (Camus - ''Ciuma'') 06.09.2013

Aia is the reason we are free.

Pensar pode prejudicar suas chances, eu pretendo durar.

A República de Gilead, diz tia Lydia, não conhece fronteiras. Gilead está dentro de você.

Eles só mostram as vitórias, nunca as derrotas. Quem quer saber de más notícias?

Quando se está em condições de vida reduzidas você tem que acreditar em todo tipo de coisa

Quando se está em condições de vida reduzidas você tem que acreditar em todo tipo de coisas.

„Ascultă, băiete. Pe Dumnezeu nu pot să-l încapă cele nouă colţuri ale cerului şi nici cele şapte ale pământului; îl încape însă inima omului. Și d-aia, ține minte, Zorbas, ai binecuvântarea mea, ai grijă să nu rănești niciodată inima omului!